ioan peia

\"oprește-te ca o idee de moarte în palma ei\" ...!!!
pfuaaaii! Hai, lasă-mă, te rog, să-l trec în agenda mea, la capitolul \"diamantine\"!... Altfel, spune-mi Ioana, cum să fac să-ți fur condeiul? Please, că îmi ești tiză și, cu un mic efort de bunăvoință, lumea n-o să se cam prindă! Frumoasă ești, tu, Ioană, în oglinda asta de hârtie, în care îți reflectezi cuvintele uluite de freamăt! Păi stai să mai zic și de finalul ăla neașteptat, ca să mă creadă lumea:
\"un urlet mut între două ceruri de sticlă rămâne răstignit pe o scară\"
Aș urla și eu, dacă nu aș speria pe nimeni!

Începând de la acel superb „Descântec”, în care există o strofă reprezentativă::

Cuie bat în crucea nopții
Strălucesc muguri-mi, copții,
Unu-n doi spre zece curg
Eu lui zori, el mie-amurg…

strofă în care se disting, deopotrivă, ecouri din Blaga, Barbu și Arghezi, ecouri brodate pe o canava de sorginte populară; trecând, apoi, prin “La început a fost o zi”, poemă care vrea să sugerez, încă din titlu, paleogeneza și palingeneza unei iubiri nemărturisite, dar îndelung așteptate și în care “sărutări dorm” în “cripte” iar ochii lui au “izuri de elene scripte”( ceea e este deosebit de sensibil și rafinat spus) , cum și “carnea”, care are, și ea, un iz, dar de “mitologică poveste”, plasând actul inițiatic al evocării într-un teritoriu hierofantic, în care totul plutește în aburii unei indeterminări misterioase; remarcând, tot aici, gestul divinatoriu prin care, folosindu-se de amuletele sonore ale numelui celui invocat - “litere atele/ patru din patru/ crucea mea” – slujitoarea templului încearcă actualizarea respectivei indeterminări; continuând cu o “Conjurare”, care este un fel de prelungire a incantației rostite sacru, în “sunete argintii de sistrum”, pentru a înlătura efectul inhibatoriu al rațiunii, și a obține “pacea mateloților fenicieni”, într-o lume în care “liniștea stâncii/ naște ore”(formidabilă alternativă de reinventare a timpului!), spre recuperarea nedisturbată a “înțelepciunii de început”; urmând cu “Primul pas…”, ce pare a fi o împlinire a descântecului, Cel-Invocat coborând, pare-se, din templele lui insonore – “din ce parte a tăcerii/ cărări-cărări/ spre mine tu” – către Cea-Care-Invocă: “înfăptuiește-mă/ uitându-mă eu”, ceea ce sugerează ideea sacrificiului de sine, având, drept semn de identificare întru împlinirea Lui, “luna în vârful degetului arătător”; ei bine, încheind acest scurt periplu prin teritoriile lirice ale Andreei, care ține să infirme aparența că ar avea o structură exclusiv ofensivă și acidă, - undeva, în intima ei alcătuire, ființând o sibilă gravă și grațioasă, - nu putem să nu remarcăm rezervele indubitabile de șarm poetic, de surprinzător talent pe care… epigramista noastră năbădăioasă începe a le da la iveală, de o vreme încoace, alcătuire în care subterane fluide necunoscute îi frământă lumea secretă a sinelui…
Andreea va fi, probabil, o frumoasă surpriză lirică!
E’hezu!

Îmi aleg de aici :

\" în golful cuvintelor fără leac
privesc cum ți se întoarce viața
purtată de corăbii negre \"

și un vers de 24 de carate :

\"mistică trecere spre umbră\"

și te las să mai cugeți asupra rostului metaforelor...

Ascultă la mine, ești mare! Textul m-a entuziasmat! Bravos! Cine știe, cunoaște... Te-ai abonat la timpul meu liber!
A... și să nu uit a menționa măcar treaba aia cu operația estetică la sentimente! Ai pus-o de grande!!

\"Bine le mai stii tu zice
Chiar si intr-un vers banal
Stii ce stii, caci pe aice\'
Si tu-mi esti tot virtual!\" (Anghelina Andreea)

Vezi? Zadarnic mâna-ntind
Înspre sânu-ți pudibond
Tot cercând să îl cuprind -
E doar formă...fără fond!

\"Eu, asa harababura...
N-am vazut de trei decenii
Dar acum, pe aratura
Des ajung, de la vedenii!\" (nghelina Andreea)

Eu te cred și-ți dau dreptate
C-ai ajuns pe câmp, matale,
Căci sunt eurile, toate,
Și stafii...și virtuale!

Mirosind a flori jilave,
Eul meu, cam tura-vura,
Strigă la iubire: Ave!...
Fiindcă-așa l-a dat natura!

Și-un alt eu, mai cam aparte,
Mai dosit pe sub cea fire,
Tot încoardă strune sparte
Și rostește-n gând: (iubire!)

\"Mai Ioane, minte tine,
Sper s-auzi al meu ecou
Si sa se-nteleaga bine:
Eu nu-s vaca, el nu-i bou!\" (Anghelina Andreea)

Nu-nțeleg vorbele grele
Și-acest dialog acerb
Pentru coarnele acele...
Care-s coarne cool... De cerb!

Schimbă cumva \"sunt șoaptă a mirare\", și sunt gata să rămân cu mîna pe inimă, într-un gest de lirică adorație pentru cele scrise și simțite de tine aici. Păi stai să enumăr câte ceva, deși totul se cuvine a fi enumerat,- să enumăr, zic, ținându-mi răsuflarea:

\"ochii tăi
cu izuri de elene scripte\"
\"ah carnea ta
cu iz de mitologică poveste\"
\"numele tău litere-atele
patru din patru
crucea mea\"

Nu știu ce fel de zi o fi fost aceea, la începuturi, dar, sigur, aceasta este ziua în care Zeul, adulmecându-te, au fost dzis : \"Fiat lux\"!
Felicitări!

Andreea nimic nu spune,
Se cam face că nu știe!...
Altfel spus, coarne n-ar pune -
Doar le ține-n panoplie!

Jur că stau să-mi faci ce spui
- Și cuvântul nu-mi întorn -
Zeci de coarne poți să-mi pui,
De ești viperă cu corn!

Uite că mi-a luat-o Simona înainte! Și mi-a ghicit și gândul! Oricum, ți-am spus doi același lucru...

Anda-i supărată, dar,
Că n-a pus un corn măcar!

Îmi cer scuze, fete, vouă,
Că vă-ntreb, deci, rog a-mi spune
Care, dintre amândouă,
Încă poate coarne-a pune?!

Las-o, bre, să se răstoarne
Fata, dacă are nuri,
Nu-i mai bine-a pune coarne
\'N loc de-a pune...murături?

Ca un mare pui de lele
Cu-a sa frunte-n foi de laur,
Aș purta fălos eu cele
Coarne. Dac-ar fi de taur!

Bine ai revenit, Andulină! Da\' repede ai mai fost uitată de prieteni, după cum vezi!...

\"ne-am smuls unul pe altul din tăceri de gheață\", eșuează, cumva, în banal! N-ai putea schimba? În rest, bine. Se conturează, timid, un stil. Așa aș percepe eu...

Eu nu cred în cel destin
- Zodia-i înșelătoare -
Dar, la tine, dacă vin,
Pot să dau din aripioare?

De când te-am sesizat, de la \"Naufragiu\" și până aici, ai dovedit o extraordinară putere de a transform într-o durere discretă, acea teribilă sfâșiere care se simte undeva, departe, în spatele munților părăsiți. E o precizie uluitoare în răbdarea cuminte cu care îți numerei celulele albe ale lacrimilor! Am recitit \"Naufragiu\" și am rămas, din nou, cu o impresie zguduitoare. Și aici remarc târâitul dureros al acelui film de infinit metraj, în care stăruie, prin carne, o abia reținută renunțare la sine. De evidențiat penultima strofă, în special, dar întregul e fără reproș...E o poezie care nu vrea evidențieri fragmentare, ci iluminarea întregii zbateri a structurii ei serafice și triste. Neînchipuit de triste...

Tu, Marie, ce eroare!
Vezi că e bărbat, nu damă...
Și, odat\' pe lună, n-are
Cum să-i vină... C-ar fi dramă!