ioan peia

Eu găsesc că lucrurile se așează cu mai multă știință în vers. Și că sună cu mult mai inspirat. Ultima strofă e, într-adevăr, deosebită, dar și restul completează de minune ideea.

Eu găsesc că lucrurile se așează cu mai multă știință în vers. Și că sună cu mult mai inspirat. Ultima strofă e, într-adevăr, deosebită, dar și restul completează de minune ideea.

hei, ram! frumos mai sună!

\"Îmi spui:
ia oglinda - privește-mă.
Mă supun,
drag stăpân.
Mă privesc,
drag stăpân.
Mă aștept,
drag stăpân.
Îmi desfac imaginea-n palmă,
ochiu-mi mândru că te poate zări,
mâna-mi tandră ca te poate dori,
gura-mi caldă că te poate rosti.\"

...ce te-a mai inspirat zâmbetul iubitului cela!

Felicitări! E ceva nou și extrem de bine făcut. Nu am timp, dar remarc o benefică schimbare de stil. Limpezirea expresiei lasă loc nativității talentului. Mai vedem.

De presupus că \"paliandru\" ar fi, de fapt, palisandru. Căci, altcum, confecționarea unor rochii din materiale neindetificabile ar deveni o operațiune imposibilă. Mă tot gândesc la \"lemnăria mamii ei de viață\" și mă tot întreb cine e acea \"silitoare\" care \"învăța despre singurătate\", căci singurătatea nu se învață, ci se descojește în doi, uite-așa, cum se descojește un \"șarpe în pustiu\", peste onduleele mișcării de înaintare. Mișcare ce \"desenează cai pe gâtul arcuit\" al nu știu cui... Poate al dunelor fierbinți de pe pieptul deșertului și al deșartei.
Eu nu cred în coincidențe!

Am remarcat acel clavecin din vocea ei! Pare a fi centrul ideatic al textului. Iar molecula dizolvată - doar o consecință nefastă a undelor sonore propagate în substanță amorfă a sinelui.
Zici: \"e liber în fața mea
nu mai pot să depun mărturie despre mine\"

...și mă cutremur și eu, intuind drumul acela dezlânat și fără capăt care se pierde printre pietre...

E un Păunescu foarte bine asimilat aici și foarte bine așezat pe un talent nativ, care debordează. Nu se poate detecta în plus decât un vag clasicism pasager. Viitoarele lecturi, bine alese și, de preferință, diverse, pentru a aglutina stiluri și modele, vor face din acest condei tânăr, - dacă evoluția lui nu se va frânge dintr-un motiv sau altul - vor face din el (ea) un frumos recital poetic. Rămâne de văzut.

cred că atmosfera asta medievală este prilejul foarte potrivit pentru rescrierea unui scenariu supra-realist. nici măcar nu ar fi nevoie de recuzită. un turn nesfârșit, fără ferestre? ce nevoie ar mai fi de el când poate crește, vertical și onirico-liricoid din sineși? cum de la penetrat omul care trece prin zid pentru a se depresura din strâmtoare?! prin abilități coperfildiene, poate... altfel ar fi pierit asfixiat în vintrele ei homofage. șahrazada nu glumește. nici când scenarizează în închipuire. remake-ul cu Jane Eire fusese scris demult, de către altcineva. Ea doar l-a super-vizat, însușindu-și conflictul și dialogurile pufoase, spre pildă:
\" - Mă examinezi, domnișoară Eire? Îți par frumos?
_ - Nu, domnule.
- Ah, pe cuvântul meu! știi că ești cam ciudată? Pari o micuță nonette delicată, liniștită, serioasă și simplă...
- Iertați-mă, domnule, am fost prea sinceră.\"
Etc. Dar transformările Lui erau de-a dreptul miraculoase: când cărămidă, când piatră, când beton. Și încă: \"Acum devenise transparent ca aerul, inert ca spatiul dintre pielea termosului si miezul lui, mereu intre fierbinte si rece, mereu dorind, niciodata fiind.\" - (partea cea mai cutremurătoare a mărturiei ei îndurerate). șahrazada, ba nu - cenușăreasa, ba nu - zâna din palatul de cristal se transforma și ea, pe rând. dar El ce făcea? estimp, prințul cutreiera regatul pentru a-și completa haremul. estimp, Ea aștepta să decoleze cu un aeroplan. parașutele îi provocau stări de inconfort. prințul tare le agrea, dar asta e o altă poveste. indeconspirabilă.
\" In palat, ultimul menuet. aia urla de pe acoperis: intoarce-te, nu te intoarce, macar nu te uita, te va impietri! Aiurea! Ce mai avea de impietrit?! Totul era impietrit. \"
un singur amănunt vivant în finalul acesta încremenit: prințul degustând șampanie din condurii Ei de firmă. Șampania e singurul decor admis la vizionare.
Ea și-a răsturnat-o pe tot corpul, înotând în supra-realism.

păgâna nu are amforă. din aceea în care grecii păstrau esențele lor purificatoare. nu i-a dăruit-o nimeni. ci amfora trupului ei este locuința zeilor. darul zeilor nu se împarte semizeilor. păgâna nu știe. își soarbe singură sângele cu o sete autodevorantă. din când în când își vopsește mîinile. cu vopsea roșie. semnul ei de singurătate. duhurile vin și își înmoaie pensula lor transparentă, zugrăvind tablouri vivante. păgâna privește peste umăr și, într-un gest brusc de hemofilie, sparge florile de mină și coroana de staniol crescute pe brațul dantelat al dorinței. păgâna are un semn de cristal. nu-l poate atinge nimeni, căci el e semnul ființei ei transparente, evanescente, subțiri ca gândul, în caleștile albe ale sunetului.

Împotriva cui te răzvrătești tu? Ia să vedem:

”El-aruncă săgeți de foc;
Ea- se scaldă in lumina lui;\"

Nu, aici nu e vorba de răzmeriță, ci de supunere: unul trage, altul face! Ce ți-e și cu războaiele astea inter-stelare, super-novice! Novice...
Dar poate, insistând, descoperim pricina conflictului:

\"El-e cald..
E roșu, mare și cald.\"

Ops! Roșu, mare și cald!! O fi vreo piele roșie? Întinsă pe gard, la uscat?

\"Ea-e rece;
E albastra, întinsă și rece.\"

Sireaca, e dusă, nu mai e nici o speranță! Fie-i țărâna...

\"El-prea sus pentru ea
Și ea- prea adânca pentru el.\"

Așa se-ntâmplă cu nepotrivirile de caracter. Generează adevărate \"tragodii\". El, prea-prea, ea, foarte-foarte...
Tensiuni insurmontabile. Sau, mă rog, \"imposibile\", cum spune autoarea mai departe. Sugerez un vers:
//Fără tine, draga mea copilă/Viața mea e imposibilă!// Îl dau gratis!
Mai departe:

\"Se văd..
Dar nu se ating,
Se cheamă,
Dar nu se găsesc.\"

Săracii! De ce-or orbecăi așa? Au stins lumina și bâjbâie fantomatic prin colțurile încăperii. Ea:\"Iubitule, îți întind o mână. O prinzi?\" El: \"Da. iubito, dar parcă prea seamănă cu piciorul mesei...\" Ea: \"Da? Atunci m-am mușcat singură de limbă!!\"

Și-uite-așa: el departe, ea aproape, el fierbinte, ea cuminte (lină, adică)- un amor cum numai prin filmele pe pânză cu Sancho Panza se văzură. Bre, A.V., iubita asta lu\' matale nu visează cumva cai verzi pe pereți și le numără potcoavele? Și AVE-le?

Cred că trebuie să fac un gest elementar de politețe și să-ți mulțumesc pentru dedicație, în speranța că te-ai expimat în numele tuturor celor ce au ascultat cu plăcere. E reconfortant să știi că ai reușit, prin dăruirea ta, să fi mișcat un pic sufletele celorlalți. Spun asta, încercând să evit orice gen de patetism, căci numai patetic nu sunt în structura mea. Orice gen de considerații colaterale, făcute cu evidentă rea intenție, mă lasă rece. Replica cea mai dură este aceea a lipsei de răspuns. Zic eu...

Mă...rugai ce mă...rugai
Fată-lică de pe plai
Și la piatră și la pai
Și la păsări și la cai
În fântâni mă aruncai
Și în steiuri mă urcai
Ca să aflu unde-mi stai
În ce tril pierdut de nai
Pe ce dramură de rai
Dar nimica nu aflai
Nici înaltul stelelor
Și nici taina ielelor
Nici amiaza, nici zenitul
Nici călina și nici mitul
Și nici zvonul cel de tril
De pe ramul lui april
Nici freamătul iniștii
Și nici taina liniștii
Nici zmaragduri fremătând
În privire și în gând
Nici demult pierdutul har
Din palatul de cleștar
Ci pieriși în ziua mică
Și de geruri și de frică
Și de dragoste peltică
Fată lică, fată lică...

Citii. Încercai, parcurgând, o primă dezlegare de sens - căci la rostirile mai elevate îți trebuie ceva agerime. Ajunsei la \"mărugă\". Căutai în dicționare: arhe-neo-dexo! Nici urmă... Cine să mă lămurească? Puteam să scap ușor din chingile compromiterii, făcându-mă că nu observ. Din păcate sunt un ins tenace. Când sunt provocat, fac apendicită dacă nu mă întorc să rup din dușmanul cel perfid care mă pândește din urmă. Așa și acum. Îmi zic: \"poate o fi vreun regionalism, vreo etnică de prin cine știe ce coclauri...\" Fug repede la \"Mitologia română\" a lui Romulus Vulcănescu. (O fi și vreun dicționar din acesta, etno, dar eu mărturisesc că nu îl am.) În \"Mitologia...\" aia nu am avut noroc să găsesc. Sau nu am avut răbdare. Am rămas, deci, cufundat în propria-mi ignoranță. Doamne, ce întuneric! Unde ești Ariadna? Nu răspunde. Va trebui, deși orgoliul îmi sângerează, să fac o jalbă scrisă la autoare și s-o rog, \"cu lacrămi în ochi\" să mă limpezească. Că altfel nu reușesc să mă dumiresc dacă-mi place au ba poema de mai sus. Pierdut sunt, Doamne-Mare-Necunoscut în Sf. Treime: Ioan, Mihai și Maria. Ioana fiind apostolul. Ba nu, - predicatorul. Pustiul e subliminal.
Așadar, limpezește-mă, rogu-te, Ioană-lică! Jur să rămân așa!...

Bazil, dragul meu, m-ai atins la lingurică, bre! Uite cu ce invidie trag eu cu ochiul la această superbă arcuire de sunete frumos suferitoare... Și uite cum mă întristez și eu citind:

\"nu mă privești în ochi doar îi acoperi
cu pleoapele din care sângele s-a retras\"

sau:

\"stai și nu știi ce
hrană să-mi pui pe masă
când știu că ai plâns cu mâinile în ea\"

sau cum tresar, descifrând, iarăși:

\"carnea ta singurul rafinament\"

De rest nu mai pomenesc că mor de invidie, ți-am zis.

Știu eu cum e cu măsura aia! Nu e vorba de centimetri, nici de nanosecunde, nici de amperi, nici de parseci. Eu știu, dar țin patentul sub cheie. Îl cedez numai contra unor sume exorbitante. Sunt un speculant fără scrupule, recunosc.

E stil. E vibrație. E știință a zicerii.
E poezie de o sensibilitate aparte. Și mai este și o improbabilitate șăgalnică:
\"e îngrozitor de posibil că m-am îndrăgostit
de un bărbat a cărui inimă n-am dus-o la ureche
niciodată\"
Prima parte a poemei m-a pus pe gânduri...

Da. Mie nu are cum să nu-mi placă. Totul e proaspăt și surpinzător, imaginile seducătoare. Iată o strofă absolut deosebită:
\"Mi-e greu a face cale-ntoarsa
pe locul-n care ai lepadat
pruncia goanei noastre tandre,
a verilor cu sunet mat.\"
(pentru a nu strica ritmul ar fi mers, cred : \"pe locu\'-n care-ai lepădat\")

Poema ta mi-a smuls un strigăt de invidie. E atât de bine făcută că singurul lucru pe care pot să-l mai articulez e să tac și să recitesc în liniște, cu toate încăperile sufletului larg desfăcute. Magna cum laudae!

Sărut mâinile, Ioana! Pe mine mă cheamă Ioan. Silabisit: I-oan. Sau, mă rog, dacă aș avea orgolii de onomastică istorică: Io, An! Unii prieteni îmi spun Jo. Alții: huo! Tot prieteni, va să zică. Chestie de opțiune. Nu îndrăznesc să sugerez nimic în ceea ce te privește.
Ceva \"scurt și liric\" mărturisesc că mă deranjează, întrucât frugalitățile crudiforme nu sunt tocmai partea preferată a meniului meu poetic. Fac hepatită virală pe partea stângă a encefalului, cea fectivă, și doctorul meu e plecat în a lume, prin ținutul Ulalume! Adică, te-ai prins cât sunt de deștept...
Cât privește acceptul, răspund că eu am spus \"da\" o singură dată: când m-am născut, și, de atunci, regret constant și cu perseverență. \"Dar\"-uri nu fac, fie și pentru simplul fapt că la cantinele patriei eram obișnuit să mănânc expeditiv, studențește, ceea ce mi-a stimulat apetitul pentru un parteneriat onest.
Sigur? Ce e sigur pe lumea asta? Poate doar faptul că ne învârtim... ne învârtim...
Ok.
Trecând de preambul, să mă explic. Intenționam să fac un comentariu la această poemă deosebită. Mărturisesc că deși tupeul meu nu are margini,- lucru pe care-l moștenesc de pe maidanele copilăriei mele, pe care mă încăieram cu oricine mă provoca - în cazul de față am rămas o clipă descumpănit. Deobicei nu citesc părerile celorlalți, mai întâi din principiu și, mai apoi, întrucât știu că, oricât de neinfuențabil te-ai da, tot se strecoară în tine câte ceva din considerațiile celorlalți. Numai că, acum, oleacă descumpănit, cum am spus, am stat în loc și nu m-am putut abține să nu trag cu ochiul pe la vecini. În capul listei, un titlu provocator. Hm! Am continuat lectura. Aberație după aberație, îmbrăcate în cele mai sforăitoare și abracadabrante expresii. M-a surpins neplăcut, mai întâi, tipul de scriere. Am simțit nevoia să reacționez, chiar dacă nu era locul potrivit pentru asta, recunosc. Dar altcum nu se putea. Opinia mi s-a impus necesitate. Apoi, din ceea ce am izbutit, de bine, de rău, să înțeleg, reieșea că un text pe care l-am receptat ca fiind o reușită aparte, era luat în bâză numai așa, de dragul de a spune prostii monumentale.
Nu mă omor după încifrările ante-post-midi-moderniste. Le bănuiesc, în majoritatea lor, de impostură calificată. Poți, mimând hiper-inspirația fandosită, să pari un amare fonf liric. Vorbe înșirate ca mărgelele pe ață, complet lipsite de vibrație și de profunzime am văzut cu duiumul. Oho! Am ajuns să le recunosc cale de-o poștă. Ceea ce însă nu era cazul cu textul de față. Am simțit, evident, nevoia irepresibilă de a sări în apărarea lui, nu a domnișoarei autor, sau a doamnei, nu știu, deși gesturi cavalerești de acest gen nu prea fac. Mai ales că exista riscul potențial ca acest gest să fie importat în zone nu tocmai conforme cu ambianța cuvenită. Cum s-a mai întâmplat și cum, probabil, se mai întâmplă... Mă rog. Cert este că m-am gândit că e mai inteligent a face lucrul acesta în mod indirect, sancționând, totodată, și aberația critică în sine. Ceea ce am și făcut. Acum, e firesc ca autoarea să se simtă jignită. Prilej cu care îmi cer scuze, în primul rând față de ea. Probabil că și eu m-aș fi simțit jenat și jignit, în același timp. Drept care nu mai încerc nici o analiză, m-am autodescalificat, cred. Ceea ce vreau să spun e că textul este absolut excepțional. Mi-a fost greu să mă apropii de el, întrucât atmosfera de acolo m-a copleșit și pe mine cândva. Pot scăpa de acuzația de subiectivism doar cu remarca de mai sus. Un simplu atribut: excepțional, mă scuză pentru că, prin explozia lui evaluatorie, conține în el, în mod evident, indiciile subiectivismului. Și totuși...
Și, totuși, mă cheamă Ioan!

\"Din faptul cum o spui, cu foc,
Am înțeles, nu-i echivoc,
Că nenea nu a fost prea tare
Când a jucat în deplasare\" Florin ROTARU
Da, nea Florine, dar eu sunt cosmo...POLI..t!

Nu ai simțurile-acute,
Nici prea multă istețime:
Damele satisfăcute
Folosesc doar antonime?