ioan peia

când văd jam-session, adică o amestecătură informă, fără cap și coadă, mă apucă damblaua! e ca și cum două creiere s-ar da-n bărci și, sub amenințarea vomei provocată de pendulare, încep să-și înghită, disperate, aerul inter-encefalic, pentru reechilibrare neuronală. deobicei, femeile fac astfel de amestecături, sau unele femei și unii bărbați - că între bărbați serioși nu am văzut asta! - de unde pot deduce că impulsuri lesbiene sau semilesbiene-semigay, dau rotocoale amețitoare prin biata ființă umană. care, ființă umană, se-apucă, în vertijuri, de boloborosește fără rost.
recunosc, cumva, că faptul ăsta mi-a întunecat mintea și nu mai reușesc să disting ce e bine și ce e rău din textul de mai sus, dar în fața răului major că sessioniștii sau sessionistele trec pe macadamuri cu mânuțele împreunate, orice bine pălește fără urmă.
punct.

orice încercare de decodificare a unei scrieri mă distrează teribil! e ca și cum ai descoperi în pustie nu știu ce tăbliță hitită și te-ai crede hrozny. eu mă mulțumesc să o iau ca atare, ca o sticlă de nu-știu-ce, încapsulată, și încerc să-i ciocănesc pereții, să văd dacă sună. poate sună bine, poate nu. dar ce să spui despre sunet? că rezonează cu o anume frecvență, cu o anume înălțime, cu un anume timbru? cinstit ar fi să nu spui nimic, pt că nici nu ai ce, - capul celui ce scrie este, oricum, impenetrabil, chiar și pt propria-i nedumerire!...

dacă poemuța de mai sus nu e \"nu este o alegorie a mortii, vietii si alte teme majore cu care se jongleaza deobicei.\", atunci ce e? o alegorie a frigiderului scos din priză? sărmana carmen! trebuie și ea înțeleasă! love is blind. și nu mai distinge sexele! acum a ajuns la etapa incantațiilor antice, asezonate cu ceva hallo-vinuri chinezești, soi Zin-Zang!

n-am înțeles nimic! e cel mai complet rezumat care se poate face!...

mă așteptam ca marea galerie a poeziei săltărețe și cu mușchii unși cu ulei de mandragora, să vină aci și să glorifice necondiționat o poezie cum rar am citit pe acest sait. nu s-au prea înghesuit. și știi de ce, alina-li? pt că ți-ai permis să fii serioasă, să rostești adevăruri adânci și crude,- discursul acesta grav și cutremurător ți-a izgonit adiratorii de mucava. pt ei ai existat atâta vreme cât le-ai verticalizat hormonii, aruncându-li-i în slavă, ca pe niște artificii inutile și mult prea decorative. alina-li, aceasta este poezia, și nu orice fel de poezie. aceasta este poezia mare, care glăsuiește, exprimă, cugetă, interoghează, trăiește cu adevărul de gât. am citit, și fiecare vers mi-a înfipt un piron în carne. am simțit cuvintele explodând în mine cu un milion de schije.
a spune mai mult, înseamnă a bate câmpii.
citește și pătrunde-te, cetitorule!

am citit de mai multe ori. cunoscând și textele anterioare ale autoarei, rămân oarecum surprins de alura relativ senzuală a poemei. de parcă autoarea, sătulă de atâta încrâncenare, a lepădat rașpelul din mâini și a încercat, cu palma goală, să modeleze trupul de vânt al închipuirii. fapt perceput, în mod explicit, prin mai multe simțuri : tactilul - vântul care, mângâietor, stârnește dorința; auzul, care \"palpează încordarea\" - interesantă interferență senzitivă!; \"privirea\", care ar vrea \"să audă\" - iarăși interferență... căutate sau subconștiente?

\"vreau să aud un cuvânt
spus
ca și cum ar ateriza fix la locul lui
și noi doar deschidem gura
să-l naștem\",

iată apărând și un mod cerebral de a sintetiza toate simțurile intrate în consemn liric. cuvântul, ca un logos născut prin contopire și care naște, la rândul său, starea de grație.

\"de câte ori stau în vânt
și tremur
mă gândesc
că asta e cea mai tare fantezie a mea
lipsește
ceea ce se lipește de imaginea mea, evident\",

idee reluată pentru a rotunji începutul și pentru a marca încordarea unei dorințe neîmplinite.
ultimele versuri au greutatea unei sentințe, care fixează reperele mai puțin fanteziste ale realului: dacă mă vrei, fă-mă să te urmez!
despre alice drogoreanu se poate vorbi la modul serios, căci potențialul ei expresiv are resurse evidente.

cui, e cui... pardon!

util demersul tău. numai că ultima afirmație, care nu știu cu-i aparține, - ție sau sursei - m-a cam întărâtat un pic. spui: \"religia zoroastristă nu se poate compara ca importanță cu creștinismul, budismul și islamismul.\" adică, în ce sens? după ton, eu înțeleg că ea este mai puțin pregnantă decât celelate. eu aș zice, dimpotrivă: ea este cu mult mai importantă, având marca întâietății, precum și a profunzimii. cel puțin, vizavi de creștinism și mahomedanism (lăsăm la o parte budismul, care are alt specific), religii părute la 600 de ani, respectiv 1200 după, și care sunt copii fade. creștinismul, luat în substanța lui \"revelată\", - în scrierile arhaice, iar nu în teologia bombastică de după, - creștinismul, deci, eu un fel de religie de cartier plebeu, în comparație cu zoroastrismul, mult mai elaborat și mai spiritualizat. ca să nu mai pomenim de mahomedanism, care e un fel de copie a copiei, adică un nimic cu moț mistico-fanatic.
iată deci, ca dacă nu punem la socoteală vânzoleala mondială creată de către creștinism și mahomedanism, importanța lor este strict înclinată către zoroastrism.
(repet - cu budismul e altceva.)

text grav, profund, dureros. e ca un sfârșit de poveste care mai continuă doar pt că alternativă nu există...

\"încăcâțiva\", andrada, încăcâțiva, și o să ne convingi!

și atât. dar, probabil, dacă nu se vinde la mc donalds, și nu are etichetă miștok, o poezie este prea gravă pt mintea impermeabilă a cititorilor obișnuiți cu floricele de porumb, ajunse în stadiul de mălai liric.

peste o vreme vei zâmbi condescendent, privind spre înapoia iluziei tale și spre înaintea entropiei tuturor!...

îmi place bunul tău simț și modul fățiș și cinstit de a privi problema. apoi, nici prea rău nu scrii.

fraților mei poezești
las vouă moștenire
erecția limbii românești
și-a saitului cinstire

fraza asta nu are nici un sens, oricât încerci s-o storci de semnificații! subiect + predicat, nu stabilesc cu adverbul+ complementul nici cea mai mică verigă logică. e spusă de dragul de a părea radical în exprimare.

și cum vine aia, steluțarilor: \"Stă pe o memorie de-o aripă\"??
sunteți în plin avânt programatic, văd. vă gâghilă plăcut la ureche orice distonanță!!

mai ai să-l urci pe coșbuc pe o mârțoagă, să-i pui o halcă de carne sub șa și să-l trimiți la răzbel! ce interesaaaaant, ce intertextualități între interpersonalități, să n-am parte!

ce treabă ai tu, spre pildă, cu gengis han ăla taman în poema asta? așa... pur leo fleor deo cucú - ca să fac și eu pe poliglotul, întrucât văd că pe limba noastră nu ne mai putem înțelege! și ce treabă mai ai și cu guma de mestecat care dospește hormonii în națiune? și cu, auzi ce sibilinic!: \"cuceririle lui ABCD...\". tu, carmen, ți-ai ratat cariera. trebuia să îi rogi pe zei să te nască la delphi. puteai bolborosi orice, erai crezută. nu pe-aci, pe unde bazaconiile astea supertehniciste nu-i impresionează decât pe adoratorii caballei. eu am aruncat poezia la coșul de vulgarități?! tu ai scris-o exact în prejma lui...

ce drăgălașă ești tu atunci când vrei să demonstrezi ceva! și ce te mai iei în serios, taman de amorul artei. păi dacă așa stau lucrurile cu guma aia, și \"Efectele difera de la individ la individ\", atunci întrebarea mea legitimă e următoarea: femeilor le cresc țâțele, pricepui. dar bărbaților???

și ce nu-i, nici de recitat, nici de cântat?