Poezia este o erecție a limbii

Poezia este o erecție a limbii, spunea nu mai știu ce poet șaizecist grec. Nu știu dacă se referea la erecție ca ridicare sau ca erecție în context sexual și nici nu am prea putut să îmi dau seama din cauză că aveam în față o traducere, nu textul original. Oricum, avea sens în ambele variante: în prima ar fi fost stare de înălțare, în cea de-a doua promisiunea extazului. Lumea noastră pare să se îndepărteze tot mai mult de ceea ce însemna poezia inițial. Asta nu inseamnă că NOI trădăm literatura, înseamnă că o transformăm. Fiecare cum poate. Și aici pot lua exemplele de pe siteurile literare și cărțile de poezie care umplu rafturile librăriilor. Se duce o luptă dură împotriva analfabetismului, pentru că oricare ar fi om civilizat, el trebuie să știe să scrie și să citească. Să învețe să aibă o părere, dacă nu originală, măcar motivată, să învețe să și-o susțină...să învețe să se exprime. Majoritatea oamenilor au un trecut de poezie. La un moment dat, au simțit că au ceva de spus în poezie. Așa că la diferite vârste și-au făcut caiete de versuri, care mai de care. După un model. Eu l-am avut ca model pe Eminescu, printr-a doua, pentru că tata îmi vorbea cu admirație despre el, iar eu voiam să îi arăt că și eu pot. După ce a aflat cum a murit și a intrat în contact cu proza lui Eminescu, a ascuns toate volumele nebunului și afemeiatului. Tatăl meu e foarte religios. Dar eu deja luasem boala și scriam cuvinte care rimau și mă credeam mare și grozavă, că fac ce a făcut și Eminescu, dacă nu chiar mai bine. În timp mi-am cam dat și eu seama de valoarea operelor mele și am trecut în faza Topîrceanu. Apoi în Bacovia, fără să știu. Scriam despre moarte, susținând că spun oamenilor lucrurile pe care nu vor să le audă, și puteam să jur că am reinventat literatura cu textele mele. Asta până am dat de Bacovia, Baudelaire, Verlaine. Și m-am apucat de scris la întâmplare, am ajuns prin suprarealism și iar am fost dezamăgită că a fost cineva înaintea mea și pe aici. Apoi Stănescu, Sorescu, Tacu și mulți alții. Privind evoluția mea, am ajuns la concluzia că fiecare om trăiește istoria literaturii, cu toate etaptele ei. Și că istoria lumii este profeția istoriei fiecărui om în parte, cu războaiele ei și cu bolile, cu descoperirile și cu spleenul. Dar nu toți oamenii trăiesc istoria la fel. Unii rămân blocați în anumite perioade mai mult timp. La fel și cu literatura. Spuneam că rafturile librăriilor sunt pline de cărți de poezie. Pentru că: -nu mulți mai cumpără poezie, pentru că nu sunt interesați; -foarte mulți au învățat să scrie. De ce să cumpere ceea ce a simțit un altul, când ei pot simți la fel de bine și pot să scrie versurile care se potrivesc cel mai bine etapei în care se află. Chiar și pot publica, la o editură, cu un tiraj de 200 de exemplare, munca lor, zbuciumul lor. Mulți sunt în stadiul de scrieți, copii, numai scrieți, alții, în încercarea de a fi profunzi, devin haotici-dada dada- alții încearcă Eminescu, alții încearcă naturalismul, alții vulgaritatea - pun pariu că numai cuvântul erecție din titlu va aduce o groază de vizionări textului de aici. Păi poeți vulgari pentru public vulgar. Scrisese la un moment dat cineva o epigramă drăguță, cu text chipurile vulgar, a carei intenție era de a număra perverșii de pe un site literar. M-am numărat și eu printre ei, asta e. Revenind la faptul că mulți sunt cei care scriu, remarc faptul că atât poetul bun cât și cel slab își vinde cărțile numai cunoscuților, restul de 130 de exemplare din 200 rămânând pe rafturi. Un ecologist ar spune, probabil, ce risipă de hârtie. Poezia este ceea ce este. Fiecare o vede cum vrea. Nimeni nu este obligat să citească niște poezii slabe, pentru că poate foarte bine să caute unele mai bune sau să scrie chiar el ce vrea să citească. Pentru că știe să scrie. Pentru că foarte mulți știu să scrie. Poezia este o erecție a limbii. O fi.