Noduri marinărești

Din arșița miezului, în mijlocul crezului. Între povești cu glorii, înfrângeri și trăiri, Azi a adus sămânța poveștii cu simțiri. Am început să cred că scriu pentru tine. Sau mai degrabă, că scriu pentru povestea ta. N-aș vrea să zic că știu de la început ce se întâmplă și nici că am înțeles ce s-a întâmplat până acum. De acum însă știu de ce-mi spui: ai grijă de tine. Tu ai simțit că-n mine s-a cuibărit un dor și-n darul tău uitat-ai un țărm înalt și-un nor. Când ai lăsat sămânța să curgă printre ramuri, a răsărit o mare cântând epitalamuri. În cântul ei, povestea, ieri și-a găsit o scară pe care o păzește un câine înspre seară. Pe țărmul meu de gânduri e arșiță și-i frig. Pe dig strigă tacerea, un nume: Pipirig. Mi-ai pus în mână pana și-ai dat porunca: scrie! Ai ridicat din umeri, apoi ai zis: să fie. Era ca o urare-n norocul de pescar. Am mers să văd iar punctul uitat în colț de zar. Aici, chiar în punctul acesta, pietrele s-au amestecat printre zburătoare. Acoperite de alge, și-au făcut aripi și-au părăsit plaja... unele au luat-o direct, prin apă, altele s-au cătărat pe tărm. Primele s-au oprit în sărutul valului. Celelalte s-au pierdut între. Un albatros te făcu să roșești. Semnele inocenței le-ai ținut în noduri marinărești. Apoi le-ai folosit ca semne de carte. Mai știi cum făceam să ținem minte unde am ajuns cu cititul?... Rătăcim în labirintul desenat cu un băț de alun smuls din gardul împletit cu nuielele copilăriei. Acum, în miezul verii, a rătăcit un gând. Plutirii peste ape i-ai căutat pământ. Vezi cum se strânge nodul pe viață și pe vis. Tu știi că-n căutare e-o punte de abis. O piatră cu alge verzi și albastre se întâlni cu o meduză albă și-un pește. Din zicerile lui Theodosie, tu ai ajuns la a patra. Lângă zid stătea povestea într-un puf de păpădie. De pe dunga de albastru iau un punct să am, să fie... (17 iulie 2007)