descânt

\"cu buricul degetelor de orb descifrez : viața este frumoasã prin ceea ce este
și mult mai frumoasă, mai adevărată și mai plină prin ceea ce ascunde.
sunt răni ce tac și-s răni cu sânge și-i sânge greu în rana ta
și-i un colind cu întâmplarea din seara strânsă sub o stea.\"

tu știi de la Mic

din tainele scării
pe dunga zării
un punct de sprijin
pe care-l cerea Arhimede
să răstoarne Pământul

eu răstorn perspectiva

tu știi că icoanele
prind Taina
tocmai pentru că-n ele
pictorul foloșete perspectiva inversă

pictorul meu orb crede
mai bine ca geamănul Toma...

las portativul deschis
pentru colindul de maine
chiar azi voi relua Voiajul
de la scrisori pe plajă

Frapant. Toate bune si frumoase ca balada la inceput, dar vine mijlocul care ne doare \"povestea-i multă adevărul din ea-i peninsular din când în când îl înmulțim cu vin \" si apoi un final pentru adevaratii retacitori!
Dancus

Dorule, din Ieud iti ziceam ca-s prieten cu Mesterul Hotico, cioplitor in lemn, cel care, intre Mare si Lac, a ridicat cea mai inalta biserica din lemn. Iti ziceam ca de stiam de tabara voastra... scrisoarea asta zici ca n-a ajuns la tine. Nu-i nimic. Azi fiind 18 decembrie, in ianuarie 1990 primisem o scrisoare din Timisoara. In Voiajul am patru scrisori. Maria a plasat scrisoarea Andreei in piramida la pozitia 3300. E importanta aceasta marturie istorica. Garantez pentru sinceritatea Andreei...

Domnule (P), Va raspund, scriindu-va despre evenimentele pe care le-am trait in primele zile ale Miracolului ce ne-a ajuns, aici, in Timisoara, si pretutindeni. Fara alte introduceri, doresc sa trec in miezul faptelor. Vineri, 15 decembrie, veneam la pranz de la scoala, impreuna cu prietena mea. Dupa amiaza aveam examen si vroiam sa recapitulam impreuna. Venind pe jos de la scoala, in Maria, in fata Bisericii Reformate, aproximativ 100 de oameni, adunati, discuta. Ne-am apropiat, curioase si nelamurite (Oare ce face atata lume aici?). intreband, ni s-a spus ca aseara (adica cu o seara inainte) auzisera la Europa Libera despre ordinul ce urma sa fie executat, de a-l muta pe parinele Tökes din Timisoara. Urma sa-l duca intr-un sat, undeva langa Zalau. Iar enoriasii seadunasera pentru a-l pazi. Cativa aveau lumanari aprinse. Altii stateau lipiti de usa de la intrare in biserica, precum cainii cei credinciosi. Prima fereastra in dreapta usii avea geamurile acoperite cu un placaj de lemn. Multi trecatori, curiosi ca si noi, se opreau intreband, asteptau cateva minute gandindu-se la cine stie ce, apoi treceau mai departe. Priviri iscoditoare puteai zari din cand in cand in multimea aceea razleata. Multa lume se oprea pe cealalta parte a strazii, intre farmacie si alimentara, cu nimic mai putin curioasa. Dupa un timp, oamenii plecau, apoi veneau altii. Am plecat si noi. Apoi, la 5:30, mergand spre scoala, am vazut aceeasi multime. Doar ca era mai numeroasa. Iar flacarile lumanarilor se vedeau mai dese. A doua zi de dimineata, sambata, am aflat ca o parte din cei ce fusesera in Maria, in timpul zilei, nu plecasera acasa nici noaptea. Nu multi, dar totusi au fost. La ora pranzului, cel putin dublu s-a facut numarul celor ce pazeau biserica si preotul. Si fetele erau intunecate si-ncordate. Seara, la 7:30, am plecat spre Complex, la prietenii mei, dar nu mai circulau tramvaiele. Blocajul era in Maria. Aproape de Sinaia si pana la frizeria, de dupa maria, nu erau decat oameni. Un minut am intarziat acolo, in mijlocul lor. Agitatia abia incepuse, oamenii se suiau in tramvai si-si strigau oful. Atunci a inceput! Atunci au aparut primii bulbuci ai fierturii otravite; nimeni nu mai putea sorbi pentru a nu fi plin cu varf. Trebuia rasturnat continutul, aruncat, shimbat si uitat. Cate emotii s-au desteptat atunci?si de unde venea puterea si siguranta unei dreptati absolute, ce nu numai ca plutea pe desupra si in jur, dar razele ce plecau din acel centru puteau sa te imbibe si sa te poarte pe sus, ca pe o pasare? Alergand si plangand, am ajuns in Complex. Si toti pe care i-am intalnit erau parca asa de straini de cele din centru, sau nu le venea sa creada de ce se intampla si sa poata si ei sa raspunda ce se va intampla. Cand am intrat in Complex, nu mi-a venit sa cred ceea ce vedeam. eRa pana de curent sau poate se distribuia (rational si eficient) energia electrica. Am urcat patru etaje in zbor. Am bajguit \"Lupul a murit in zori\", pseudo parola noastra, aleasa in joaca pentru a folosi in cazuri ultraspeciale si de care uitasem pana atunci. Si nu doar eu uitasem, ci si prietenii mei. De afara au patruns sunetele chemarii \"Studenti, veniti cu noi!\". Multi au iesit la acea chemare, dar cei mai multi s-au si intors. Pe ocolite, am ajuns pana la Consiliu, si de acolo ne-am intors spre Catedrala; am ajuns coloana din urma, pe pod. In strigatele acelea, legate de disparitia lui Ceausescu, am simtit euforia ce facea sa uiti de loc si de timp, iar apoi am inceput sa simt cum trec prin timp, simteam ca ma mangaie clipele pe maini si pe fata, iar Prezentul il simteam prezent doar in Acel Prezent. In Maria, Tökes a iesit la fereastra pentru a vorbi. Dar se vedea ca e impins de altii sa calmeze multimea. Se canta \"Hora Unirii\". Primii militieni, grasi si cu bate, au fost in stare sa sperie pe cei vreo 700 de oameni care erau acolo, iar femeile, nedumerite de cum pot sa fuga barbatii de patru aratari dizgratioase si neinarmate. Chiar si momentul acela de frica a avut rolul lui. Evident, s-a strigat, scandat si manifestat in continuare. Apoi, a aparut o masina de pompieri, ce stropea peste demonstranti si un ARO blindat ce s-a suit pe trotuar, peste oameni. O trupa de militieni, cu scuturi si bate, aratari albe de ingeri albastri cu casti de aparare, au reusit sa inconjoare biserica si sa imprastie oamenii in trei parti: inspre Sinaia, inspre Flora si spre Catedrala. In fata mea, un tanar a fost batut cu pumnii si picioarele. Iar oamenii, pana sa se dumireasca de ceea ce vad, au intervenit prea tarziu. Abia dupa o jumatate de ora, prima masina a trecut, a putut sa-l duca pe sarmanul nefericit de acolo. Nu mai aveam ce sa mai facem. Ne-am intors la camin. Eram obosita, obosita. Doream sa dorm. Nu mai trebuie sa spun ca nue era doar oboseala fizica. La camin, studentii ne asteptau. Ne ratacisem de ei, dar nu aveau motiv sa fie ingrijorati de absenta noastra. Nu ne-am vazut de doua ore. Ce le-am povestit tinea, parca, de imagini vazute la TV, despre confruntari din Cehia sau mai stiu eu de unde. Oare chiar traisem si noi acele lucruri? Stateam la masa, fata in fata cu prietenul meu. Ma privea, tacea si asculta relatarile mele. Analizam situatia noastra. Ce ne facem daca trebuie sa mai mergem o data? Daca cineva ne recunoaste, se va afla sigur la scoala. Prietenul meu zicea ca singura solutie este sa plecam din tara. Am fost chemaio din nou. Simteam importanta prezentei studentilor in ceea ce trebuia sa se faca. DECI: nu studentii sunt cei ce au inceput Revolutia, ci ei au intretinut-o fara frica . Ne-au chemat din nou; amenintau ca vor aprinde caminele. Sunt sigura ca nu ar fi facut-o. cu Dragos si Eugenia, intr-un minut suntem jos. Ceilalti aveau ezitari. In holul caminului, comitetul de complex avea un reprezentant care nu permitea iesirea din camin. Fiind primii, am fortat iesirea ai am reusit. Aleea din fata caminului era arhiplina. Majoritatea erau studenti. Noi trei stateam lipiti unul de altul in multime. Dragos tremura. Simteam ca emotiile ne coplesesc, realizand ca pentru aceasta ne-am nascut, pentru a fi ALESII. Totul parea inalt, ca un delir. Un tanar si-a asumat riscul de a conduce totul si ne-a vorbit. Se hotaraste sa mergem la catedrala, unde sa rezistam intreaga noapte. Pe drum s-a scandat, s-a cantat. Au fost distruse pancartele cu propaganda PCR. Atat. Nimic spart, nimic ars, doar pancarte rupte. In fata Catedralei, noi trei am fost primii care au cantat si format \"Hora Unirii\". De aici, am hotarat sa mergem in cartierul Circumvalatiunii. In cartier, randurile noastre s-au dublat. In Piata Dacia, ne-am oprit pentru a ne odihni. Masini ale armatei veneau dupa noi. Pe strada Timis, intregul grup a fost inconjurat. In acea zona, strazile sunt inguste si blocarea noastra s-a facut usor. De la un bloc, o doamna ne sopteste ca in apropiere sunt masini care opereaza arestari. Grupul nostru de trei ne-am refugiat in bloc, permitandu-ni-se intrarea intr-un apartament in care tineri de varsta noastra se distrau. Dupa putin timp, hotaram sa plecam. Patru tineri ni se alatura. De ce n-om fi ramas acolo pana dimineata? La iesirea din bloc, toti sapte am fost ridicati de o masina a armatei si dusi la militie pe Salajan. In curtea interioara, ne-au pus pe doua randuri in genunchi ne-au batut. Noi eram veo treizeci, iar ei, in uniforma si civil, cam tot atatia. Aveau bate de lemn si dadeau cu sete. Ne injurau si ne bateau. Tremuram. Baietilor le cereau sa tipe de durere. Am fost batuti pana la un ordin de incetare. Dupa noi, au venit altii. Am fost introdusi in celule claie peste gramada, fara a ni se lua date personale.. dimineata, am fost mutati in inchisoarea Popa Sapca. In inchisoare, ne-au eliberat de bani, acte si obiecte de valoare. 15 paturi pe trei nivele, intr-o celula, este locul de odihna pentru treizeci si doua de suflete, din cae, treisprezece eram studente. Duminica dupa amiaza am plans. M-am linistit la gandul ca sunt cu Eugenia. Se plangea pe rand. De trei ori pe zi se facea apelul si interogatoriul se reducea la intrebarea: Ce va urma? Marti au fost eliberate minorele si membrele PCR. Le-am dat numerele noastre de telefon pentru a le transmite celor de acasa unde suntem. Tot marti a inceput ancheta cu procurori din Bucuresti. Vroiau sa stie ce-am facut in noaptea de sambata spre duminica, alibiurile urmand sa fi identificate de cei din Timisoara. Eram acolo in jur de 1400 oameni. Duminica dupa amiaza, auzisem scandari ale demonstrantilor, zgomote de elicoptere si focuri de arma. Puteam deosebi cartusele de manevra de cele de razboi. In oras se tragea. Dar cine in cine tragea? Apoi, luni si marti nu s-a mai auzit nimic. Miercuri dupa amiaza, am auzit ovatii. Credeam c-a venit Ceausescu la Timisoara. Apoi am auzit \"JOS COMUNISMUL! JOS CEAUSESCU! JOS DICTATORUL!\" Am realizat ca jocurile au fost facute. Acum altii se luptau pentru noi. Miercuri, la 6 seara, ne-au anuntat ca urmeaza sa ne elibereze, in seara aceea si in cursul noptii. Am fost unul din primele grupuri eliberate. La 7:30 eram in fata Consilului. Am aflat ca luni studentii pleasera acasa. Caminele erau inchise. Am plecat si eu cu Eugenias acasa. Ne-am spalat (n-o mai facusem de patru zile). Ne-am culcat. Vedeam cat de schimbatoare poate fi soarta omului. Cat de variabila e existenta lui. Eugenia a plecat acasa joi, iar eu vineri, dupa ce a fugit Ceausescu. In mare, asta a fost tot. Drept este ca se poate vorbi mult despre zilele acelea, dar asta nu incape intr-o scrisoare. Iertat-mi, va rog, intarzierea, va doresc numai binele, Timisoara, 15 ianuarie, 1990, Andreea.

Știu. Ai spus: și, acum, povestește! Așa cum Michelangelo i-a spus lui Adam pictat: și, acum, vorbește!
Eu rătăcesc înca pe cărarea dintre ape, pe aceeași cărare pe care am găsit sloterismele și zelkanismele, ca un preambul la alexismele care se lasă așteptate... vor veni într-o zi din «Voiajul» gândului, înmulțit de «colinde» și împărțit cu înțelepciune pe la 7 porți cu... leme și dileme:


1) Pe ape, în voiaj spre sine

Acasă e spațiul copilăriei. Restul... o călătorie.
Dorind puțin, ai șansa să dobândești totul.
Neputința și slăbiciunea se află la originea invidiei și suferinței.
Bogăția omului este în el, nu în afara lui.
Ceea ce-ți prisosește, nu risipi! Dăruiește!
Realitatea este echilibrul lupei contrariilor.

2) Repere din subconștient

Stabilul se găsește în adânc, iar instabilul, la suprafață. Adâncurile îsi caută perfecțiunea, iar suprafața se schimbă la cea mai mică adiere. Apele din adâncuri le susțin pe cele de la suprafață, iar pietrele de râu dau formă suprafeței curgerii.
Fiecare vârstă, cu reperele ei... Târziu cunoaștem Calea, Adevărul și Viața, într-un singur reper.
În fiecare clipă, viața este un început, o culme și un amurg.

3) Existență sau preexistență

Doar Dumnezeu este creator.
Ceea ce descoperim este dezvăluirea, înfațișarea preexistentului.
O suprafață temporala desparte existentul de preexistent, precum suprafața apei separă bula formată de gazul preexistent în adâncuri.

4) Ramuri ale timpului

Unidimensionalitatea timpului este o simplificare, nu o realitate.
Timpul subiectiv, biologic, are o dimensiune cu alocare dinamică.
«... nimic din ceea ce se întâmplă în afară de tine nu poate să te influenteze».
Piramida devine nu numai un «compendiu științific cifrat», ci și un vertiabil calendar astrologic pe termen lung.

5) Histria și Piramidele

Toate lucrurile au o profunzime. Simplitatea este o aparență. Cel ce crede că e simplu a număra, nu știe ce este aceea o problemă de numărare.
Scopul vieții, la Pitagora, este eliberarea sufletului de materie.

6) Adevăr sau adevăruri

Adevărul este un rezultat al trecerii la limită. Termenii acestui șir sunt adevăruri.
Diferența între adevăr și adevăruri este echivalentă cu cea între termenii unui șir convergent și limita acelui șir. Adevărurile sunt tangibile, reale, pe când adevărul este găsit după o infinitate de pași, deci, intagibil. Adevărul nu este teandric. Natura lui este divină.
Teama de adevăr... este semn al alianței cu minciuna, urâtul și raul.
Bucuria se echilibreaza cu suferința.

7) Trei scrisori

Pașii mici folosesc atât progresului, cât și regresului.
Adevărata libertate...? O utopie.
Nici măcar în arta abstractă nu există libertate deplina. Există ceva similar forței de gravitație.
Prietenii ți-i alegi, dușmanii îți sunt dați. Și unii și alții sunt adevărați dacă te întăresc.
Încrede-te în dușmani. Ei nu te trădează.

daca treci pe la piramida gasesti... sigur ca dai de piramida in scoica dubla din apollo.cmu-edu.eu diminetile mele sunt pline de plaja.... ies cu latratoarele de dimineata... de cum dau cu nasul de aerul sarat al marii intru in vraja... si asa, vrajit, m-am prajit de atatea ori ca nici nu mai vreau sa stiu... o iau asa, de-a dreptul, prin pustiu si ma tot duc in cuvinte... am scos dintre ele semnele care le desparteau si le-am lasat sa se aseze cum vor... ce de asteptari de sarte... d la aceste desertaciuni cred se rag taote semnele mele de carte... se facea-n dimineata asta ca ma napadeau revelatiile... mi-ar fi placut sa aflu insomniile lumii in bila aceea care se rostogolsete pe scara... de fiecare data insa gasesc numai si numai tipetele pescarusilor care-mi dau tur in jurul farului... eu credeam ca-i atrage lumina... acum, privind mai bine de pe tarmul inalt am vazut ca altceva-i atrage...

doar de fumat fumez cam mult... trec si pe la piramida... Craciunul asta, in casa de pe plaja, probabil va fi multa lume...dupa cum vezi, am pus de-o expozitie...

m-am uitat peste ce-am scris si-am dat peste litere puse aiurea, peste cuvine fara inteles si peste ganduri care se lovesc de peretii cercului meu magic precum zarurile de peretii rotunjiti ai titireazului... da. am vazut. in loc de titirez este \"titireaz\"... am vrut sa vada si titiulluitrilei ca-n reperul acela de care vorbeam lumea se strange la cina... si parabola celor chemati la cina spune atat de multe incat eu nu am ce sa adaug... cred ca mesajul acesa sta bine in capul scarii... undeva-candva azi devine: de undeva-candva... aceeasi imp:resie de tarm... aceleasi amaraciuni dulci ca dulceata de nuci... n-am mai mancat o dulceata de nuci din copilarie... si culmea: ii simt mirosul si acum... daca ar fi sa scriu ceva acum poate nu despre maslin ar trebui sa scriu, nici despre exoticul scarii mele ci despre nucul pe care l-am tuns de sfantul nicolae si din care copiii cuminti au primit cate o ramura si cei suparaciosi au primit un sirag de margele de sticla... intre margelele de sticla am pus perle, cum fac in fiecare an... de data asta insa am pus numai perle si copiii naravasi le-au aruncat ca pe niste margele de sticla...

asa ca uite ce de lume se holba la zmeul meu de hartie din cafeneaua scriitorilor... dar unul n-a fost in stare sa-mi spuna nimic despre... si aici te las pe tine sa povestesti... dar sa povestesti asa dintr-una, fara opriri... petrut de valceaua fagetelului asteapta... cel mai mult insa asteapta celcarearamas... asta o stiu de la celcarezice...

Apollo (în mitologia greacă și în mitologia romană) e zeul zilei, al luminii și al artelor, protector al poeziei și al muzicii, conducătorul corului muzelor, personificare a Soarelui. Era numit și Phoebus-Apollo.

Azi, apollo e o plajă cu razele scoicilor spre amfiteatru – acolo se învata despre misterul cifrelor și al „zarului” rostogolit pe scara funcțiilor și logaritmilor... al lemelor și dilemelor dintre arcadele cercului... spre ferestre și ceașca de cafea, spre manuscrise și imagini ce umplu „spațiul gol”... mâna poetului ce ondulează cuvântul, să-i dea cânt și descânt... inorogul alb... plaja cu suflet, arborele sângelui... toate le-a strâns apollo într-o feerie de sarbatoare mare... un portativ... o altă piramidă, țesută din pagini de viață...

Iată, «in memoriam», o pagină de viață din «Ar fi fost prea frumos»... am ales partea cu “tinerii”... că știu și se vede, dinspre Far înspre Țărm, cât îți sunt, tinerii, speranță și câtă chemare la «ucenicie» în «atelierul vieții»... să afle, să știe, să creadă, să înfăptuiască, să viseze, să iubească... să nu uite și să prețuiască...
....................................
(Speranța e în tineri.

Oameni, deschideți ochii și destupați-vă urechile! Oameni, fiți realiști! Lumea merge înainte, căci speranța e întotdeauna înainte, speranța e întotdeauna sus și pentru a ajunge la ea trebuie să urcăm ! Trebuie să ne frigem cu flăcările speranței! Dacă ar mai trăi Romulus Guga și-ar vedea visul cu ochii! Ce or face acum Ion Gavrilă-Ogoranu, Gheorghe Ursu sau Banu Rădulescu ? Ei or mai fi trăind să privească cerul eliberat de norii roșii? Dacă ar mai trăi acum toți martirii pușcăriilor politice, numai ei ar avea dreptul să formeze guverne.

M-am dus la Timișoara, m-am dus și la București, de ce m-am dus? Poate de nevoie, poate de curiozitate, poate din alte motive. Știu că acum sunt alt om și în mintea mea s-au clarificat răspunsurile unor întrebări, iar acum scriu pentru a nu uita nimic.

Acum totul s-a liniștit, acum toți sunt eroi, acum toți l-au prins pe Ceaușescu, fiecare l-a prins așa cum a vrut el, toți au luptat continuu împotriva lui din 1965 până astăzi, toți, toți, toți, toți!

Suntem un neam de lași, asta e! Adevărul se află undeva departe și mai avem mult până la el. Vom ajunge vreodată? Așa, nu! Păcat de atâția copii care s-au sacrificat, păcat de fluviul de sânge care a curs. Voi tineri de azi, nu uitați, mâine puteți să eliminați din nou răul, minciuna și tot ce e putred! În situația asta nu am fost numai noi, nu am fost legați la ochi. Sub ochii noștri niște analfabeți și-au bătut joc de douăzeci și trei de milioane de oameni timp de douăzeci și cinci de ani. Da , asta e! I-am privit și i-am aclamat, excepțiile sunt puține, le căutăm acum prin creierii munților și prin pușcăriile comuniste și ne facem că nu găsim nimic.

Doream ca aceste zile fierbinți să ne învețe ceva, dar am început din nou să raportăm ce facem și ce dregem, am început din nou să ne batem joc de noi și nu a trecut nici o săptămână de când strigam din toată inima:
- Vom muri și vom fi liberi!
Suntem un neam care ne pricepem atât de bine să ascundem în noi tot ce nu ne place, în loc să aruncăm gunoaiele la locul lor. Sigur, Ceaușescu și clica lui sunt principalii vinovați pentru tot ce au făcut, dar noi de ce i-am aclamat? Iar acum , ne-am îmbătat din nou cu iluzii. Suntem siguri că vor veni americanii și ne vor săpa porumbii de trei ori pe an, bineînțeles că vor veni nemții și vor lucra în trei schimburi în fabricile noastre, dar noi încotro ne îndreptăm acum? N-am învățat nimic, poate numai cei care au ieșit pe străzile Timișoarei și ale Bucureștiului au învățat ceva. Lumea ne admiră acum, dar toată această lume ne va părăsi brusc, așa cum a și venit atunci când își va da seama cine suntem, atunci când ne va vedea adevărata față. Poate greșesc, poate exagerez acum, ar fi bine să fie așa. Prăpăditul de Holderlin scria cândva: \"Liniile vieții sunt atât de diferite între ele ca și drumurile vieții și ca și crestele munților. Ceea ce suntem noi pe pământ, Dumnezeu cel de sus poate desăvârși în armonie cu natura\". Am umblat mult prin munții acestei țări și am străbătut cu picioarele, dar și cu sufletul căile neamului românesc. Poate că oamenii de la munte sunt mai tăcuți, mai calmi, mai lucizi.

O Dunăre de sânge tineresc a curs prin țara asta, nu s-a uscat, încă acest sânge și am trecut, deja la trecut, la angajamente, la \"Vom face și vom drege!\" Cât ne-o mai răbda pământul acesta? Uităm prea repede și uităm ceea ca nu trebuie să uităm niciodată. Fulgerul tineretului românesc a străbătut lumea, niște anonimi au ridicat un monument al demnității, Bieți copii anonimi, deja v-au luat locul oamenii maturi care nu s-au ridicat deloc la înălțimea voastră.

Am scris aici aceste rânduri pentru voi, tineri anonimi, să nu uitași ce ați făcut, să nu uitați că ați ridicat cu strigătele și cu trupurile voastre soclul statuii neamului românesc! Am scris de frică, de frica timpului pentru că timpul mușcă din noi și uităm, iar sângele vărsat mușcă și din mine. Am scris pentru că am fost aruncat brusc între rafale de mitralieră, între flăcări care mistuiau cerul, am scris pentru că pe caldarâmul plin de cioburi am cunoscut frica.

Copiii aceștia cu piepturile goale și fără carnete de partid comunist au așezat temelia muntelui de libertate care se va ridica deasupra lașității oamenilor mari. Poate că vom urca cândva pe vârful acestui munte dacă vom înțelege și dacă vom urma sinceritatea copiilor. Pentru câteva zile, zeii au coborât din ceruri și au luat chipuri de copii, iar în întunericul necunoscutului s-au aprins inimi tinere și au luminat calea care le era interzisă de atâția ani, au luminat calea păzită de gardienii comuniști. Pe chipurile acestor copii au înflorit flori de sânge care luminează acum calea noastră. Peste piscurile Carpaților se ridică chipuri de copii, inaccesibilul nu mai este, atacați-l cu pieptul gol și cu inima voastră tânără și nu vă opriți niciodată! 28-29 decembrie 1989)

din nefericire, momentul 1989 a devenit, din moment simbol de clipa lunga, un motiv de dispute de \"proprietate\". pentru mine este o rana ca n-a iesit asa cum am crezut (ca sa nu zic, visat). in rest, ce completezi tu aici, Maria, sta in balanta cu partea asta. evident, din textul selectat nu sunt cu totul de acord cu el. nu-mi dau seama exact daca ce-i in paranteza este o selectie din textul acelui artist cu monumentul eroilor? (si numele lui)


povestea-i multă adevărul din ea-i peninsular din când în când îl înmulțim cu vin
păcălitoare completare cine pe cine care pe care nimeni nu te grăbește nu oprește
prin zilele mele trece un stadion cu 11 piste primele zece de liniștite a 11-a rezervată neliniștirii


din nedeterminarea Zero ori Infinit am trecut la Zero pe Zero și la Infinit pe Infinit
aici am aplicat lema gestului și-am dat peste dedicațiile de azi
clipa lungă o las șnur de labirint între hârtiile mele oglinzile lui Perseu și lira lui Orpheu
se strecurase-n povestea mea și Ea-Singurătatea poetului de cursă lungă

las porți pentru cuvinte să intre când vor undeva-cândva călare prin seară trecea
un susur de izvor un zâmbet și-o lacrimă acum știi că-n hărțile mele găsești ce vrei și ce nu vrei