ioan albu

De cand și până când Mihai Viteazu era aromân? Mai vedeți-vă de treabă, oameni buni! Mihai Viteazu era grec cupă mamă și (susținea el) bastard al lui Pătrașcu-Vodă cel Bun, frate vitreg cu Petru Cercel. Ștefan nu era din neamul frumoșilor, indiferent că mușat înseamnă frumos în armânește (ca și în unele graiuri daco-române). Ștefan era din neamul Mușatei, ceea ce este altceva. De altfel, dacă Mușata însăși ar fi fost aromâncă, ar trebui să-mi explicați și mie cum a ajuns în Maramureș pe cont propriu, când nu se mai găsea acolo nici picior de sud-dunărean. Iar dacă Maica Tereza era din neamul machidonesc, cum numai aromânii susțin, atunci cum de a fost catolică? Unde s-a mai văzut aromân catolic?

nici eu nu exist, dar asta nu mă împiedică să-mi placă versurile tale. :) O mică observație: corect e creează (din câte știu eu). Crează e forma învechită de la a crede: s-o crează el. În rest, toate cele bune.

De două mii de ani tot apar speculații de genul acesta, încercări de lectură a istoriei sacre în termenii istoriei profane. Cum sunt generate în pattenuri acest fel de exegeze inverse, în funcție de spatiul posibilităților logice în care stă istoria originală arată Ioan Petru Culianu, de pildă în \"Arborele gnozei\". În general, această resemnificare a istoriei sacre, provocarea acestei disproportionări în economia simbolică a scenariului (augmentarea staturii lui Iuda) se fac în vederea subsumării textelor biblice altor ideologii decât cea creștină. În cazul de mai sus, prietenia dintre Iisus și Iuda este o expresie a prieteniei dintre Bine și Rău, dintre Dumnezeu și Diavol. Diavolul apare ca aliat al lui Dumnezeu în realizarea planului Său eshatologic. În felul asta, putem citi valorificând propriile presupoziții fiecare dintre noi. Aceasta nu este lectură teologică, nici critică științifică de text, ci simplu exercițiu de imaginație în orizontul scepticismului religios, povestiri fantastice (într-o interpretare non-teologică). Omiliile și comentariile la cărțile sacre pe care ni le-au lăsat scriitorii bisericești sunt tocmai pentru a ne ghida lectura, pentru a nu ajunge să confundăm propriile presupoziții sau așteptări cu intenția textului. Dat fiind că textele Bibliei sunt texte sacre, ele nu admit o pluralitate de interpretări, nu sunt \"deschise\". Există o singură lectură permisă, singura care nu e pierdere de vreme, exersare futilă a unei speculațiuni lipsite de substanță. Întrebările contrafactuale (dacă ar fi murit Iisus la 97 de ani? dacă s-ar fi căsătorit? dacă mulțimea l-ar fi achitat pe El și nu pe Baraba? etc.) sunt lipsite de sens, pentru că \"matricea de posibilitate\" a narațiunilor sacre nu are astfel de \"grade de libertate\" care să dea sens genului acestuia de întrebări.

Mi-a plăcut poezia. M-a încântat mai ales simplitatea ei, lipsa de farafastâc și de \"metafizică\". Numai la urmă mi s-a părut că găsesc un fel de contrapunct care nu mi-a mai plăcut așa de mult. Poate că faptul horelor și sârbelor putea fi încadrat altfel în poezie, în spiritul atmosferei ei, al minimalismului și descriptivismului ei. Or, construcția asta, \"după o căldare cu vin et.\" sugerează un punct de vedere care judecă, marchează trecerea de la un punct de vedere descriptiv, strict contemplativ, la unul interpretativ, implicat. Mi se pare că ghicesc o infuză judecată de valoare aici.Brusc, autorul ȘTIE mai multe decât apar în fața ochilor, de pildă că vinul e de la arion, înțelegi? Nu știu dacă m-am exprimat destul de clar. Poate mai revin.

Mie îmi place textul. E klumea. Biografism. (De obicei iti iese spumă la gură și îți cade pielea de pe tine când ești înecat.) Nu e prima oară când citesc un text de al tău și nici prima oară când îmi place unul. Și biografia mi-a plăcut, cu încăpătânarea de a semna hose pablo. Bravo și la mai bine!

Îmi place cadența acestor versuri, muzicalitatea lor. Se învârt în jurul cenușii stihiale și a gololui pervaziv, care apar ambele de câte 3 ori. Fără a fi pe deplin reușită, combinația aceasta a elementului marin cu cenușa alterează imagistica poeziei.

Ce poezie frumoasă și desuetă, doamne! Ce păcat că ... era să zic niște chestii despre Stelaru și Bogza, dar tac.

Îmi place cum e demascată ipocrizia actului auctorial. Viciul unui asemenea denunț, însă, e că se plasează într-o poziție ireflexivă. În ce măsură acest poem se vizează și pe sine?

Textul acesta trebuia trimis la atelier. Este atât de neizbutit, încât e de-a dreptul hipnotic.

Nu știu de ce e comentat conținutul acestui text, ideile lui, când primul lucru de arătat este că nu e poezie. Nu are valoare estetică și în general nici unul/una dintre defectele/calitățile unei poezii, fie și modeste.

Pentru unul care habar n-are bridge, textul nu sugerează nimic. Întreaga metaforă rămâne nedecriptabilă, cu excepția unor referințe la basme.

sorry, nu mi-a iesit poemul concret, trebuia sa aibă organizarea grafică a unui ochi.

Bianca, poezia vizuală sau poezia concretă nu e un amesec de fotografie și poezie. Este mobilizarea tipografiei pentru a creste expresivitateta unui text și pentru a dinamita obișnuințele noastre de gandire, spațialitatea subânțeleasă a colii de hârtie care îngustează foarte mult spectrul posibilităților de expresie a poeziei. Prima poezie vizuală de care știu eu se găsește la Mallarmee: scriind despre o corabie, textul ia în mod necesar forma unei corăbii, spune (și face) Mallarmee.
poemul acesta
face cu ochiul din ecrane
clipește glumeț
din această formă
concretă vizuală migdalată
poemul căprui
prin care vă privesc
de după ecran

Acesta e un exemplu de poezie concretă (vizuală)(desigur, fără mari pretenții estetice).
Și da, filmele bune nu au nevoie de muzică cu efecte subliminale, care să potențeze emoții pe care jocul actoricesc și scenariul nu le pot întreține.
Blaga numea mijlacele acestea, de genul însoțirii poeziei de o imagine, mijloace paraestetice. Efectul obținut este, într-adevăr, paraestetic, adică situat în afara frumosului artistic. Se poate să obții ceva drăguț sau simpatic sau... cool - dar nu o operă de artă frumoasă.
Iată că am revenit în dialog, toate cele bune.

Reflecția din ultima strofă aduce cu o epigramă. Singura strofă care ține e strofa 2, cu mari amendamente la punctuație. În general imaginarul poeziei nu poate emoționa, se mulează pe clișee. Sunt aici \"poze\" și încă melodramatice. Opoziția între reacțiile/așteptările femeii și cele ale bărbatului e iarăși prea netă și, ca atare, neartistică.

Foarte multe lucruri mi-au placut la poemul acesta. Am să le reproduc, însă, pe cele care nu mi-au plăcut:
\"În gondole pasc corbii o inimă abia răsărită\"
\"Prin ferestrele deschise orașul scandează liniaritatea omului;
Proscriși sunt Oamenii de Umbre!
Omul-cerc și Omul-elipsă,
Și oamenii tuturor curbelor- pier.

Suntem Atlanti,
Într-o Eră de Linii. \"
Îmi dau seama de importanța ultimelor două strofe în economia ideatică a poeziei; dar tot nu-mi plac. Și-mi pare rău că nu-mi plac și-mi pare rău că le-ai scris în așa fel încât nu pot să-mi placă.

Cred ca poezia asta e deosebită, prin tandretea cu care e înconjurată imaginea parintilor si prin universalul la care se ridică. Mi se pare sfâșietore evocarea destinului acestor parinti, a caror viata nu e decat un sacrificiu continuu pentru copii. Frumoasa si amară imaginea părinților prinși într-un dans al tandreții, binecuvantat și etern, deasupra mizeriei. Am fost foarte impresionat. Mulțumesc.

Nu e poezie. Nici nu pot să spun mai multe. Are ceva care te ajuta sa suporti lectura, poate autenticitatea situatiei descrise, poate calitatea de a ne aduce noua aminte de situatii similare pe care le-am trait. Dar dincolo de aceasta autenticitate nu e mare lucru, eu as spune chiar ca asta nu e un text literar.

Imaginea care insoteste textul e ca muzica in filmele proaste. Un mijloc extra-poetic de a ridca nivelul versurilor. Nu era nevoie de asa ceva, versurile stau in picioare de unele singure. Modalitatea in care imaginea a avut vreun impact in geneza poemului nu trebuia dezvaluita.

Referintele la paunescu si la strabunii care alearga prin oasele poetului sunt de prost gust. Paunescu e un arghezian. Poetul se considera cumva un descendent al lui Arghezi pe filiera Paunescu? Poetul din secolul doua\'s\'unu cam foloseste imagini de secol 19, cu poeti ce infrunta moartea, rapusi de frig(!). Cat priveste \"nebunia\" poetului, e fumat motivul de mult. Interesant e ca poetul pare sa fie caracterizat (el singur!) prin faptul ca \"arde cu durere\". Ma intreb cum or arde ailalti? Cu placere, cumva?

Întreg episodul biblic cu Eva și mărul pe care l-a mâncat îndemnată de șarpe e vizat aici în cheie sexuală. Voluptatea mușcării din măr, ambiguitatea și folosirea deliberată a cuvântului \"pătrundere\" - care poate semnifica foarte greu altceva decât coitul în asemenea contexte - nu prea lasă loc îndoielii. Poezia este slabă sub raport estetic, cu toată puterea ei de sugestie mare - care nu se datorează mijloacelor poetice, ci unei anumite strategii ludice de ațâtare, exhibării unui libido care s-ar face simțit și dacă ai folosi limbajul unui mecanic auto. Textul e plin de locuri comune ale imaginarului erotic: buze roșii senzuale, umori scălzând trupul, gemete, icnete, mătăsuri. Slab.