Cu inboxul la vedere

Dane, să vezi, de data asta nu e vina mea că ajung atât de târziu să-ți răspund.
Jupânul a strâns- ce-a strâns, pe ascuns, până a făcut rost de niște pietre colțuroase la rinichi.
Cum bine se știe, orice chestie ascunsă în patul conjugal, iese la iveală, ori pe unde a intrat, ori pe partea opusă cum fu și în cazul ăsta.
A trebuit să-i aplic diverse chestii peste șale, ceea ce s-a dovedit destul de dificil, având în vedere că stătea ascuns sub pat, cu degetele mari de la picioare, în gură.
După ce-a eliminat două pietre, avea ochii cît farfurioarele pentru desert.
I-au citit în pupilă și-au mai găsit o piatră, în vârful rinichiului stâng.
- Jupâne, uite care e treaba, dacă vrei să te iert, pietroiul ăsta, îl păstrezi mătăluță pînă după Crăciun, când o să te duci la Bârlad, să-ți vezi mămica. Cu șoricioaică, ceai de urechiușa mâțului plus afecțiune maternă nefructificată, ți-l va scoate cât ai zice sternocleidomastoidian, ‘nțeles?
- Și cum fac?
- Păi ce știu eu? Dormi pe stânga, mesteci pe partea dreaptă, te privește, eu nu mai fac față unei avalanșe.
Prin capitalism ăstora dacă lucrezi în domeniul serviciilor și te pune Scaraoschi să te îmbolnăvești în plin sezon, ești din start, bănuit de atitudine subversivă și trecut pe lista cu „pe ăsta il tăiem primul”.
Cum, la Venezia, sezonul poate să fie sezon-sezon, nu chiar sezon dar orișicât, ai voie să te îmbolnăvești ori între Crăciun și Anul Nou, ori după Anul Nou până începe Carnavalul.
Adică per total or fi vreo 15 zile în care ești liber să joci în toate episoadele bolii tale.
Deci e foarte important să fii organizat. Dar ți-ai găsit cu jupânul! Se îmbolnăvește așa când îi tună.
Acu’ vreo trei ani, tot așa, se scoală într-o noapte că n-are aer.
- Păi și eu ce să fac? că așa pățesc când îmi cere cineva aer la 3 dimineața, nu știu cum să i-l dau.
- Sună la Salvare!
- Mai bine mă duc până acolo. Dacă zic: „si”, „prego”, „grazie”, crezi că-și dau seama că tu n-ai aer?
- Zici: „Via della Rinascita, sedici, subitoooooo, si, grazie!”
Formula a funcționat. În 7 minute, incluse alea două când eu zbieram subitoooo, în telefon, jupânul era deja în salvare.
Pînă la spital îi făcuseră deja electrocardiograma, poze față, spate și profil și ajunseseră cu întrebările la dinții de lapte ai soacră-mii.
După alte două ore, jupânul ar fi putut să-și pună dosarul la aeronautica spațială că nu-i lipsea din analize decât testul de personalitate.
Eu, și aici ajung de unde mă pornisem să-ți răspund, eram nițel cam îngrijorată că tot socoteam pe dește, câți doctori, câte asistente și câte femei de serviciu sunt, înmulțind și împărțind cei trei sute de euro din geantă.
Și cum stăteam eu așa și număram la asistente, văd, una că-mi face semn și mă întreabă daca-s soția jupânului. Bucuroasă că știu parola zic de trei ori „Si” să observe și ea cât sunt de deșteaptă. Mă invită să mă iau după ea și mă duce in salonul cu neaerisiți unde-l depozitaseră pe jupân.
Unora le e frică de șerpi, altora să iasă din casă, eu capăt simptome de preinfarct când întâlnesc asistente, femei de servici, portari și taxatori. Că ăștia sunt un fel de Dumnezei mai mici care pot să te dea afară din templele lor .
Așa că, o urmam spășită și mă tot ștergeam de pereți de câte ori întâlneam vreun fluturător de halat.
Începusem deja să mă frec la ochi, când am băgat de seama că și ei se ștergeau de pereți, făcându-mi loc să trec, cu-n murmurat politicos.
Măăă, bodogăneam cu mine, să știi că jupânul e pe ducă și ăștia mă pregătesc pentru lovitura finală.
Asistenta deschise încetișor o ușă, invitându-mă înăuntru.
Am rămas blocată când mi-am văzut odorul jupânos, crăcănat într-un pat, cu telecomanda de la aerul condiționat într-o mână și cu cea de la televizor în alta.
- Mi-e o foame, face jupânul bătând cu telecomanda mai lungă, pe unde îi era foame.
- Bine, asta înseamnă că nu mori acu’.
- De ce să mor?
- Păi, așa fac aia fără aer. Hîc-văleu, hîc-văleu și gata!
- Dar mi-au luat o mulțime de sânge, să știi.
- Cu ce?
- Cum, cu ce? Cu seringa.
- Vezi, cât ești de norocos? Dacă te nășteai în Evul Mediu, te-ar fi tăiat cu-n cuțit de bucătărie și te-ar fi lăsat să picuri în lighean.
- Da, sunt norocos. Au zis că vor să-mi ia sânge din patru în patru ore.
- Poate vor să te cloneze.
- Neah! De ce-ar vrea să cloneze un român?
- Mda...Poate vor să te împăieze. Să te expună în San Marco.” Priviți, acest homo sapiens rumeno putea să lucreze 24 de ore fără să respire,vedeți, ceea ce de fapt credeți că e o burtă XXXL sunt anexele plămânilor, care s-au extins adaptându-se la acest mod de viață. Lume, lume... „
- Știi ceva, mai bine mergem acasă.
- Bine. Poate așa, ne costă și mai puțin.
- Ce să ne coste?
- Păi ăștia te-au plimbat degeaba cu căruciorul? Și asistenta asta, ai văzut ce drăguță a fost? Dacă erai la Bîrlad, ai fi fost deja împăiat până apucam eu să tratez cu portarul.
- Neah, n-ar fi avut pansamente și nici formol.
- Vezi cât ești de norocos?
- Văd.
- Ai aer?
- Am.
- Atunci, hai să plecăm.
Și-am plecat după ce jupânul a semnat că dacă se întâmplă să moară între timp, o face din proprie inițiativă.
Ne-am întors acasă cu 305 euro, pentru că automatul de cafea a plusat cu restul.

Cam atât despre plicurile din spital.
Dacă nu s-o porni pietroiul la vale săpămâna asta, vin să-ți povestesc și despre școală.