Carnavalul venețian

În perioada celebrului carnaval din toate colțurile lumii, încălecând avioane, trenuri, vapoare sau cozi de mătură, oamenii vin să-și celebreze botezul actoricesc.
Uriașă scenă plutitoare cu decoruri la dimensiuni reale, Veneția este locul unde simțul ridicolului a fost eradicat. Dacă aș alege să încalț catalige într-o dimineață oarecare, lumea ar trece grăbită printre ele iar pescărușii m-ar confunda cu o parcare mobilă.
E inutil să-ți închipui că ești o bulină mai albastră pe o umbrelă cu buline foarte albastre! Mesajul e clar și, totuși, artiștii descalecă hotărâți să uimească, să aplaude și să fie aplaudați.
În prima zi, invazia pacifistă a celor șaptezeci de mii de persoane face ca vaporașele să scârțâie din toate încheieturile. Străduțe late cât un tors de Van Damme se transformă în niște capcane cu pereții înalți.
Carabinierii își fac încălzirea inventând benzi de circulație cu sens unic. Intervenția strâmtorează limita de viteză pe calapodul dansului de la Căpâlna.Trei pași înainte, unul înapoi.
\"Iooo-s în deal și badea-n șesu\'/ Și mi-l cunosc după mersu\' \", mă apucă hăulitul, inutil, nimeni nu e curios nici măcar pe ce limbă falsez cu atâta pasiune. Deasupra capetelor se înalță, ca un abur lăptos, un zumzet ciudat, o limbă universală, mixată în procente inegale.
În sfârșit, râul uman, pestriț și gălăgios, se revarsă în piața San Marco. Perfid, un sentiment de teamă mă încalță cu niște ciupici uzi. Și dacă scena această uriașă nu rezistă? Dacă apele, sătule de apăsare, s-ar răzvrăti, răscumpărându-și liniștea? Veneția ar dispărea ca o măslină pe fundul unui ceaun uriaș, în doar câteva minute.

Zborul îngerului se întâmplă deasupra pieței, dezlegând hățurile imaginației . Deși se știe totul despre atleta care coboară din turn, deghizată în înger, ploaia de confeti, porumbeii ce o acompaniază în zboruri concentrice, tobele bătute în ritm ascendent și dorința imensă de a crede în minuni, transformă totul într-o poveste cu miez de turtă dulce.
Înălțimea nu-mi permite să fotografiez evenimentul. Mă încurc în sistemul solar de pe capul unui tânăr, proaspăt coafat pentru eveniment.


În timp ce număr planete și asteroizi, parada măștilor tocmai se petrece elegant, undeva, în mijlocul pieței. N-o văd, dar mă consolez cu gândul că alții au plătit sume dodoloațe pentru aceleași condiții. Afișarea prin turtire de coloanele pieței, situație în care se găsesc foarte mulți dintre plătitori, ar putea fi chiar dezavantajoasă dacă ghinioniștii nu au instrumentar pentru niscaiva datări cu carbon.
Câteva trâmbițe anunță, dacă nu sfârșitul lumii, atunci, cu siguranță, pe cel a spectacolului. În curând, aerul începe să circule și la cote mai joase, mersul devine, din nou, practicabil.
Îmi dau sema că e un fel de pauză între acte și asta îmi dă prilejul să mă perind printre măști. Delicioasa îndeletnicire îmi permite să fac ierarhizări.
Actorii amatori, amuzați de noua lor înfățisare, sunt timizi, încearcând cu disperare să găsească tonusul măștii sub care s-au ascuns. Nu se lasă fotografiați, iar de sub jupoane și pelerine apar, la fiecare mișcare, ca niște dinți cariați, blugii și adidașii cei de toate zilele.



Măștile profesioniste însă nu au lăsat nimic la voia întâmplării. Fiecare din ele reprezintă un spectacol în sine. De la perucă și mustață, pudra din obraji și pantofii cu modele complicate, totul e pregătit în detaliu.


Nu lipsesc evantaiele și delicatele umbreluțe de soare, deși Veneția morocănoasă zvârle, cu îndârjire, cocoloașe de pâclă gri peste mulțimea colorată.




Încerc să obțin și eu vreun rol de împins tava cerând cavalerului din imagine un foc. Rămân dezamăgită când îmi întinde o brichetă roșie cu buburuze albastre. Reverența cu care îmi răspunde e încă și mai aproximativă.



Dau și eu să mă scălâmbăi, dar nu reușesc decât să mă calc de una singură pe picior. Îmi aruncă un zâmbet superior, eliminându-mă din distribuție înainte să-mi însușesc vreo replică.
Aș vrea să mă supăr, dar nu găsesc în baza mea de date vreo informație despre evoluția focului de la amnar la brichetă, în așa fel încât să-i pot reproșa, argumentat, că nu mi-a oferit foc scăpărând pietricele.
Mă las păgubașă și trec la un personaj care mă incită încă și mai mult, pentru că nu știu în ce tabară să-l înscriu. Amator profesionist sau profesionist de amator?



Încerc să debutez drept agent secret, de data asta, hotărâtă să aflu ce scrie pe tăblița din mână lui. Se pare că n-am talent, mă dibuiește imediat și mi-o oferă fără prea multe rețineri.
Mda, acum sunt lămurită pe deplin. Ar putea să fie numele lui, planurile Al Qaida pe următorii cincizeci de ani sau, de ce nu, o versiune personală a evenimentului ce se desfășoară printre noi.
După zelul cu care încearcă să mă fotografieze, cred că ultima variantă e mai aproape de adevăr.
Nici el nu va ști unde să mă încadreze, așa că suntem chit; ne despărțim dând din cap ca două gâște politicoase.
Sunt istovită într-un fel ciudat. E un soi de lene languroasă care încearcă să-mi maseze zonele solicitate. Da, carnavalul venețian e o experiență care merită încercată!
În retragere fiind, am șansa unei ultime fotografii: o mască ce se odihnește, sprijinită de soclul unei statui. Imaginea e cu atât mai expresivă, cu cât zbuciumul din jur se reintensifică.



Brusc, statuia se scarpină pe nas, iar eu slobod un urlet puternic. Porumbei și carabinieri încep să zboare în jurul meu.
În sfârșit, am prins și eu un rol de Chiriță leșinată în buricul Veneției, numai că ăștia mă resuscitează fără săruri - jap! jap! - ce ochi albaștri are agresorul cu uniformă...
Nu, nu vreau la pronto soccorso, vreau la mama, să-mi spună ea mai clar, încă o dată, de ce m-a făcut să cred că albul e alb și negrul e negru, când, iată, lumea e negru pe alb, o uriașă iluzie optică.
O să-mi împachetez cu grijă blugii zdrențuiți în puncte strategice, ochelarii de soare și bricheta cu inimioare.
Cineva, peste altă sută de ani, va defila prin San Marco deghizat așa, încercând să ghicească ce stare de spirit ar trebui să asorteze.