Ilin Bogdan Alexandru

Cerul era acoperit de nori plumburi, Nu era lumină care să-i pătrundă, Nici vânt aprig să încerce să îi stingă, Să apară luna cu razele-arginti, Să-mi dea o rază când umbra mă-conjoară, Cheia

Ploaia cade-n jos greoaie, Dar ca umbre văd zburând Corbi plutind pe stropi de ploaie, Printre nori alunecând. Stau pe trepti să-i văd cum zboară, Care primul va ceda? Sub mâna ploii-ncet

Ziua se topește-n noapte, Se simte o furtună, Se-aud tunete ca șoapte, Bliț în depărtări, sau poate Se simte o furtună. Șoapta se transformă-n urlet, Se simte o furtună Cu lumini ce scot un

Sub o pânză albă pașnică de nori, fără fulgere sau ploi Se întinde o câmpie de smarald fără urme de noroi. Dar dintr-o pădure-ntunecată umbra morții se ridică, Corbi se zbat prin crengi golașe,

Când Soarele apune în lacul lui de sânge Peste lume se așterne cea din urmă umbră, Pe cer apare un chip de înger ce-ncet plânge, Stele cad și se pornește-o adiere sumbră. Pe oase în putrefacție

Simt a caldei ploi cădere, Privesc; unde sunt norii? Ia-mi, te rog, a mea durere! Încă simt căderea ploii. Te-aud acum plângând ușor, Dar nu văd lacrimi curgând lin; Ia-mi, te rog, al meu

În apusul roșu pe-un lac din lacrimi de sânge Un copilaș părăsit într-un coș pe lac plânge, Cerul se-înnorează lacrimi cad în continuare, Coșul se frânge, copilașul în lac moare. Din nori

Soarele apune-ncet în orizontul sângeriu, În sânge mă scaldă, dar eu știu: sunt al Soarelui fiu. Nici o stea nu strălucește, cerul devine pustiu, În atmosferă domnește o tăcere de sicriu. Un corb