Aș vrea un Rai în care să pot greși,
nu-mi promite inocența!
Pământul m-a binecuvântat cu vina,
nu vreau să uit regretul,
nici melancolia morții.
Fă-mă una cu țărâna
să-i învăț pe alții
Vreau să te simt aproape.
Prea mult am rătăcit
departe de lumea ce ți-e dragă ;
m-am părăsit pe mine, eul material,
și-am căutat în spirit rațiune.
Ieri,
Te-am conștientizat fracțiune din
Se apropie noaptea și fulgii cad într-una,
Focul arde roșu, am stins demult lumina,
Mai pun un lemn pe foc să fie cald și bine,
Sperând c-ai să rămâi până târziu cu mine.
Orele trecute ne prind
Stropi de ploaie torentială cad în noapte și dispar,
Duși de vânt se bat de sticlă-n ritmul dat de secundar,
Plânsul norilor aruncă pe fereastră o perdea,
Un izvor ce spală tandru chipul
Ziua se topește-n noapte,
Se simte o furtună,
Se-aud tunete ca șoapte,
Bliț în depărtări, sau poate
Se simte o furtună.
Șoapta se transformă-n urlet,
Se simte o furtună
Cu lumini ce scot un
Ploaia cade-n jos greoaie,
Dar ca umbre văd zburând
Corbi plutind pe stropi de ploaie,
Printre nori alunecând.
Stau pe trepti să-i văd cum zboară,
Care primul va ceda?
Sub mâna ploii-ncet
Dinspre fluviu, pe câmpie urcă râul de argint,
Mor izvoarele și peștii, nu se-aude ciripit,
Arde grâul și cetatea, arde aurul străbun,
Pustiit rămâne satul, codrul înecat în fum.
Du-te, fiule,
Sub o pânză albă pașnică de nori, fără fulgere sau ploi
Se întinde o câmpie de smarald fără urme de noroi.
Dar dintr-o pădure-ntunecată umbra morții se ridică,
Corbi se zbat prin crengi golașe,
Ce sunt eu? O amintire a tot ce-am fost odată,
O umbră înglodată în inima-mi plouată?
Mă sting încet. M-am stins destul? Mă vede cineva acum?
Cum a reușit ea, ploaia, din Phoenix alb să facă
Prea grăbită-mi pare lumea,
Obosit eu o urmez,
Tot mai rece simt durerea,
De lumină mă feresc.
Tot ce văd strident îmi pare,
Umbre-ncep a străluci,
Norii-s flăcări, Luna-i
Lumea-mi pare amorțită,
În visare parcă-s prins,
Linia vieții-i adormită
Iar luminile s-au stins.
Toate pe Pământ sunt moarte,
Nu le văd, dar știu că sunt;
Sau probabil mi se pare,
Căci m-am
pe birou stătea uitat creionul gri, cu mină neagră și cu vârful
rupt într-o vreme în care pasiunea lui era hârtia
într-o vreme în care hârtia nu flirta cu stiloul
într-o vreme în care mina nu era
Soarele strălucește în zenitul azuriu,
Pești arginti se joacă în al bălții cristal viu,
Prin crengi pătrunde o voce de privighetoare...
Și totuși, pe mine, dorul tău m-apasă tare.
Din nori cad
Norii mă sufocă, vino, Soare, să m-atingi,
Raza ta să-mi spună cine m-a lăsat aici;
Am fost Phoenix, am fost scrum, ce-s acum nu știu să spun,
M-am uitat și eu și simt că sunt bătrân acum.
Să
Adoarme-ușor orașul în luna lui noiembrie,
Și ploaia se ascunde în negrul de pe cer,
Tăcută șade turla din sus, la mănăstire,
La ceas când doar sihaștrii mărire-aduc și cer.
Adorm ușor doi
Soarele-i întins pe catafalcul orizontului
Și îl întreb: Unde ți-e mormântul? Vreau să vin cu tine.
Ai rămas singura mea lumină, nu apune!
Sau ia-mă cu tine-n măruntaiele pământului!
Te
În depărtări aud vibrând o simfonie,
Sunet de viori ca vântul ce adie,
Răsunând pe munți și dealuri veștejite
Ca să mântuiască inimi răstignite.
Cânta-n seninul amiezii și în miezul
Când Soarele apune în lacul lui de sânge
Peste lume se așterne cea din urmă umbră,
Pe cer apare un chip de înger ce-ncet plânge,
Stele cad și se pornește-o adiere sumbră.
Pe oase în putrefacție
În apusul roșu pe-un lac din lacrimi de sânge
Un copilaș părăsit într-un coș pe lac plânge,
Cerul se-înnorează lacrimi cad în continuare,
Coșul se frânge, copilașul în lac moare.
Din nori
Simt a caldei ploi cădere,
Privesc; unde sunt norii?
Ia-mi, te rog, a mea durere!
Încă simt căderea ploii.
Te-aud acum plângând ușor,
Dar nu văd lacrimi curgând lin;
Ia-mi, te rog, al meu
Prin umbre nemișcate de coloane împietrite,
Spre altaru-mpodobit cu icoane-ncremenite
Două mâini se împreună, un psalm se-aude încet,
Cântate-n lacrimi line, șoapte umbrite de regret.
Ieri a
Îmi zâmbea Iisus prin sticlă,
atârnat pe alb de cui
și puțin sărit din ramă...
când mă uit mai bine, nu-i.
L-a topit un fraged soare.
M-a învăluit o rază
ce ardea timid în unghi
peste rama
Mi-ai spus, dar am uitat;
e luni după duminică,
e ziua reinventării absurdului.
Mi-ai spus ce să fac și de ce,
am uitat, azi știu de ce:
e marți, s-a adâncit absurdul.
Mi-ai spus ce să fac
Munți și brazi s-au adunat în juru-mi,
suflul mi-e captiv, sub vânturi,
calcarosului veșmânt.
De granit va deveni rășina
atingându-mi pielea, nervi;
munții mă vor boteza în graiul lor;
cu