Ilin Bogdan Alexandru

Aș vrea un Rai în care să pot greși, nu-mi promite inocența! Pământul m-a binecuvântat cu vina, nu vreau să uit regretul, nici melancolia morții. Fă-mă una cu țărâna să-i învăț pe alții

Vreau să te simt aproape. Prea mult am rătăcit departe de lumea ce ți-e dragă ; m-am părăsit pe mine, eul material, și-am căutat în spirit rațiune. Ieri, Te-am conștientizat fracțiune din

Se apropie noaptea și fulgii cad într-una, Focul arde roșu, am stins demult lumina, Mai pun un lemn pe foc să fie cald și bine, Sperând c-ai să rămâi până târziu cu mine. Orele trecute ne prind

Stropi de ploaie torentială cad în noapte și dispar, Duși de vânt se bat de sticlă-n ritmul dat de secundar, Plânsul norilor aruncă pe fereastră o perdea, Un izvor ce spală tandru chipul

Ziua se topește-n noapte, Se simte o furtună, Se-aud tunete ca șoapte, Bliț în depărtări, sau poate Se simte o furtună. Șoapta se transformă-n urlet, Se simte o furtună Cu lumini ce scot un

Ploaia cade-n jos greoaie, Dar ca umbre văd zburând Corbi plutind pe stropi de ploaie, Printre nori alunecând. Stau pe trepti să-i văd cum zboară, Care primul va ceda? Sub mâna ploii-ncet

Dinspre fluviu, pe câmpie urcă râul de argint, Mor izvoarele și peștii, nu se-aude ciripit, Arde grâul și cetatea, arde aurul străbun, Pustiit rămâne satul, codrul înecat în fum. Du-te, fiule,

Sub o pânză albă pașnică de nori, fără fulgere sau ploi Se întinde o câmpie de smarald fără urme de noroi. Dar dintr-o pădure-ntunecată umbra morții se ridică, Corbi se zbat prin crengi golașe,

Ce sunt eu? O amintire a tot ce-am fost odată, O umbră înglodată în inima-mi plouată? Mă sting încet. M-am stins destul? Mă vede cineva acum? Cum a reușit ea, ploaia, din Phoenix alb să facă

Prea grăbită-mi pare lumea, Obosit eu o urmez, Tot mai rece simt durerea, De lumină mă feresc. Tot ce văd strident îmi pare, Umbre-ncep a străluci, Norii-s flăcări, Luna-i

Lumea-mi pare amorțită, În visare parcă-s prins, Linia vieții-i adormită Iar luminile s-au stins. Toate pe Pământ sunt moarte, Nu le văd, dar știu că sunt; Sau probabil mi se pare, Căci m-am

pe birou stătea uitat creionul gri, cu mină neagră și cu vârful rupt într-o vreme în care pasiunea lui era hârtia într-o vreme în care hârtia nu flirta cu stiloul într-o vreme în care mina nu era

Norii mă sufocă, vino, Soare, să m-atingi, Raza ta să-mi spună cine m-a lăsat aici; Am fost Phoenix, am fost scrum, ce-s acum nu știu să spun, M-am uitat și eu și simt că sunt bătrân acum. Să

Adoarme-ușor orașul în luna lui noiembrie, Și ploaia se ascunde în negrul de pe cer, Tăcută șade turla din sus, la mănăstire, La ceas când doar sihaștrii mărire-aduc și cer. Adorm ușor doi

Când Soarele apune în lacul lui de sânge Peste lume se așterne cea din urmă umbră, Pe cer apare un chip de înger ce-ncet plânge, Stele cad și se pornește-o adiere sumbră. Pe oase în putrefacție

În apusul roșu pe-un lac din lacrimi de sânge Un copilaș părăsit într-un coș pe lac plânge, Cerul se-înnorează lacrimi cad în continuare, Coșul se frânge, copilașul în lac moare. Din nori

Simt a caldei ploi cădere, Privesc; unde sunt norii? Ia-mi, te rog, a mea durere! Încă simt căderea ploii. Te-aud acum plângând ușor, Dar nu văd lacrimi curgând lin; Ia-mi, te rog, al meu

Mi-ai spus, dar am uitat; e luni după duminică, e ziua reinventării absurdului. Mi-ai spus ce să fac și de ce, am uitat, azi știu de ce: e marți, s-a adâncit absurdul. Mi-ai spus ce să fac

Munți și brazi s-au adunat în juru-mi, suflul mi-e captiv, sub vânturi, calcarosului veșmânt. De granit va deveni rășina atingându-mi pielea, nervi; munții mă vor boteza în graiul lor; cu