Poezie
Copacul durerii
1 min lectură·
Mediu
Sub o pânză albă pașnică de nori, fără fulgere sau ploi
Se întinde o câmpie de smarald fără urme de noroi.
Dar dintr-o pădure-ntunecată umbra morții se ridică,
Corbi se zbat prin crengi golașe, ținutul este cuprins de frică.
În adâncul pădurii se-nalță funebrul copac al durerii
În care o fată-a murit înainte de sosirea vremii;
Atârnă de șerpuitoare crengi fără urme de sânge,
Bestii din pădure-așteaptă jos, dar legătura-i nu se frânge.
Nimeni nu se-ncumetă să se apropie de acel copac,
Gălăgioasele păsări din poieni acum se-ascund și tac,
Dar un tânăr cu privire vidă îngenunchează lângă ea
Și șoptește-o rugăciune vărsând lacrimi sub o glugă grea.
Unde ești, iubito? Îți văd corpul, dar sufletul nu ți-e aici.
Nu te mai ascunde, vino să te văd, ieși din umbrele reci!
Vreau să te văd, să-ți simt răsuflarea mișcând petalele florii,
Vino până nu te-ascunde timpul în negura uitării!
Un vânt mistic adie și scutură ale florii petale,
El se ridică, lacrimile-și șterge, dar ea nu mai apare...
Un strigăt cutremură pădurea, el cade fără speranță,
Dar vântul ce-a fost: funebră realitate sau coincidență?
032.828
0
„Dar vântul ce-a fost: funebră realitate sau coincidență?”