Ilin Bogdan Alexandru

Departe sunt cerul de gheață și luna Și-mi simt înghețat și norocul din stea. Străine-s căldura și pulsul și mâna, Miroase a iarnă în camera mea. Departe îmi ești la căderea zăpezii Și-mi văd

Adoarme-ușor orașul în luna lui noiembrie, Și ploaia se ascunde în negrul de pe cer, Tăcută șade turla din sus, la mănăstire, La ceas când doar sihaștrii mărire-aduc și cer. Adorm ușor doi

În ziua patruzeci am fost vândut luminii, Plutesc pe un ocean sinaptic de atunci, Cu sarea-n ochi și-obraji crăpați de cute-adânci Cănite de Aton, păstor și fiu mulțimii. Și nu se simte vânt,

pe birou stătea uitat creionul gri, cu mină neagră și cu vârful rupt într-o vreme în care pasiunea lui era hârtia într-o vreme în care hârtia nu flirta cu stiloul într-o vreme în care mina nu era

Vreau să te simt aproape. Prea mult am rătăcit departe de lumea ce ți-e dragă ; m-am părăsit pe mine, eul material, și-am căutat în spirit rațiune. Ieri, Te-am conștientizat fracțiune din

Ne bucurăm de răsărit, de viață, de apus; de moarte ne e teamă. În timp ce soarele se înalță coborând în cealaltă parte în echilibru... unde este echilibrul vieții? Bătrâni, încă ne luptăm cu

De trei zile, de trei nopți, port Crucea Sudului pe umăr; soare, lună, mi-e totuna, amândoi înghețați circular, departe de căldura vieții - mă prind și eu cu ei în horă, departe de

Aș vrea un Rai în care să pot greși, nu-mi promite inocența! Pământul m-a binecuvântat cu vina, nu vreau să uit regretul, nici melancolia morții. Fă-mă una cu țărâna să-i învăț pe alții

Zeii au murit sub aripi de lepidopteră.

Munți și brazi s-au adunat în juru-mi, suflul mi-e captiv, sub vânturi, calcarosului veșmânt. De granit va deveni rășina atingându-mi pielea, nervi; munții mă vor boteza în graiul lor; cu

Mi-ai spus, dar am uitat; e luni după duminică, e ziua reinventării absurdului. Mi-ai spus ce să fac și de ce, am uitat, azi știu de ce: e marți, s-a adâncit absurdul. Mi-ai spus ce să fac

Spune-mi ce simți! Scrie-mi cuvântul în palmă, căci vreau să simt și eu. …durere. Nu? Mai scrie-l odată și apoi din nou. Poate dincolo de nervi și sânge devine sentiment.

Dinspre fluviu, pe câmpie urcă râul de argint, Mor izvoarele și peștii, nu se-aude ciripit, Arde grâul și cetatea, arde aurul străbun, Pustiit rămâne satul, codrul înecat în fum. Du-te, fiule,

Cu spirit creator, pornit spre a cunoaște, Îmi văd gândurile reflectate-n ochi străini, Și îmi adun în minte creații răsturnate, Un amalgam haotic, încoronat cu spini. Versul egocentric al

Mă pierd în mine și în cugetări prea tulburi, Fire și noduri amestecând destine, Fără rost încerc să mă desprind de gânduri Ce mă împletesc mereu, în somn, cu tine. Departe îmi par munții cu

Stropi de ploaie torentială cad în noapte și dispar, Duși de vânt se bat de sticlă-n ritmul dat de secundar, Plânsul norilor aruncă pe fereastră o perdea, Un izvor ce spală tandru chipul

Se apropie noaptea și fulgii cad într-una, Focul arde roșu, am stins demult lumina, Mai pun un lemn pe foc să fie cald și bine, Sperând c-ai să rămâi până târziu cu mine. Orele trecute ne prind

Lumea-mi pare amorțită, În visare parcă-s prins, Linia vieții-i adormită Iar luminile s-au stins. Toate pe Pământ sunt moarte, Nu le văd, dar știu că sunt; Sau probabil mi se pare, Căci m-am

Prea grăbită-mi pare lumea, Obosit eu o urmez, Tot mai rece simt durerea, De lumină mă feresc. Tot ce văd strident îmi pare, Umbre-ncep a străluci, Norii-s flăcări, Luna-i

Norii mă sufocă, vino, Soare, să m-atingi, Raza ta să-mi spună cine m-a lăsat aici; Am fost Phoenix, am fost scrum, ce-s acum nu știu să spun, M-am uitat și eu și simt că sunt bătrân acum. Să

Ce sunt eu? O amintire a tot ce-am fost odată, O umbră înglodată în inima-mi plouată? Mă sting încet. M-am stins destul? Mă vede cineva acum? Cum a reușit ea, ploaia, din Phoenix alb să facă

Mă simt greu, apăsat de un mai fără flori, Unde sunt florile de altădată? Asfaltul mă ține si merg ca prin ninsori, Dar nu-l topește soare niciodată, Iar eu mă-mpiedic de tristețea-i