Numai în colțul ochiului e februarie
cearșafurile sunt păsări bolnave
poate ar fi bine să-i crezi
îți vor spune că-mi place doar dulceața de trandafiri
și pînza de păianjen o strîng fără să-mi
La pălării și ciorapi de plasă
renunțasem cu mult înainte
trăgeam ușor un fir
și mă destrămam pe dinăuntru
nici stația de autobuz nu mai era acolo
deși ploaia s-a oprit deasupra mea
ca și
e un cuțit între noi
cu două capete tăioase
de oriunde am începe
simt cum se scurge sîngele pe mîini
de ce văd resturile iubirii agățate
ca o copilărie căreia i-am sfîrtecat
Mă cuprind cu vîrfurile degetelor
un glas scăzut e-ntunericul
respirația ca un bec ce pîlpîie-n cerul gurii
dac-aș închide ochii-n locul în care știu că
sunt doar eu aș simți cum materia se
Eu să fiu întregul
eu să fiu prăpastia
aerul trece prin mine
ca un perete despicat
la jumătatea luminii
sinele ține lumînarea
cu flacăra-n jos umbrele
mele se rostogolesc
galbene precum
Rămăsesem atîrnat prea mult timp
dedesubt – un praf albăstriu te-acoperea
strănutai ca dintr-o fîntînă apoi
strigătul mi se făcea arici de mare pe suprafața gîtului
mi-am dat seama că oricît
Port pe genunchi marea descărnată
prin mine trec păsări de noapte alungînd
niciun vis nu mă-nchide-n prezent
ca și cum mîna ar roti deasupra-n gol
bătăile inimii tale
Fumul țigării absoarbe
eram aproape la sfîrșitul drumului
cînd paznicul mi-a spus despre întoarcerea lui;
îl așteaptau copiii, soția, dar mai ales cartea cu paginile numerotate invers.
bine, omule, dar în față e
Dumnezeul meu e un ursuleț umplut cu paie
și pentru că aș putea trece cu el
prin apa aceasta adâncă
am un aer serios pe care adulții
nici nu-l observă, ceea ce e perfect pentru înclinația mea
femeia nebună plimbă un cărucior gol
camera toracelui e plină cu harpe
îmi spune că nu vorbește niciodată singură
muzica tăioasă învinețește degetele
lumea e marsupiul ei
plămînii tresar ca două
O singură fereastră e aici
îmbătrînește mai ales noaptea
prin ea se pot vedea cîinii ce păzesc orașul
cînd plouă i se lipește de mîini noroiul alb
și oamenii așteptînd înșirați
eu nu-i spun să
Nu există linie de demarcație
între mînă și vis
stau cu fereastra deschisă
albul meu sau al unui păianjen
natura sau comediantul bîlbîit care pronunță replicile
fără greșeală pe
Pe limbă se oglindește luna cu miez de rodie
în șira spinării am cioburi albe
devin firesc ceea ce durerea-mi arată că sunt
cînd eram mică visam să cumpăr un spital de nebuni
credeam că acolo
IC