iarina copuzaru

La pălării și ciorapi de plasă renunțasem cu mult înainte trăgeam ușor un fir și mă destrămam pe dinăuntru nici stația de autobuz nu mai era acolo deși ploaia s-a oprit deasupra mea ca și

Mă cuprind cu vîrfurile degetelor un glas scăzut e-ntunericul respirația ca un bec ce pîlpîie-n cerul gurii dac-aș închide ochii-n locul în care știu că sunt doar eu aș simți cum materia se

Eu să fiu întregul eu să fiu prăpastia aerul trece prin mine ca un perete despicat la jumătatea luminii sinele ține lumînarea cu flacăra-n jos umbrele mele se rostogolesc galbene precum

Port pe genunchi marea descărnată prin mine trec păsări de noapte alungînd niciun vis nu mă-nchide-n prezent ca și cum mîna ar roti deasupra-n gol bătăile inimii tale Fumul țigării absoarbe

eram aproape la sfîrșitul drumului cînd paznicul mi-a spus despre întoarcerea lui; îl așteaptau copiii, soția, dar mai ales cartea cu paginile numerotate invers. bine, omule, dar în față e

Dumnezeul meu e un ursuleț umplut cu paie și pentru că aș putea trece cu el prin apa aceasta adâncă am un aer serios pe care adulții nici nu-l observă, ceea ce e perfect pentru înclinația mea

femeia nebună plimbă un cărucior gol camera toracelui e plină cu harpe îmi spune că nu vorbește niciodată singură muzica tăioasă învinețește degetele lumea e marsupiul ei plămînii tresar ca două

O singură fereastră e aici îmbătrînește mai ales noaptea prin ea se pot vedea cîinii ce păzesc orașul cînd plouă i se lipește de mîini noroiul alb și oamenii așteptînd înșirați eu nu-i spun să

Pe limbă se oglindește luna cu miez de rodie în șira spinării am cioburi albe devin firesc ceea ce durerea-mi arată că sunt cînd eram mică visam să cumpăr un spital de nebuni credeam că acolo