Hanna Segal

Despre Petru Cercel, numai de bine. E unul dintre preferatii mei, in cartea de istorie, chiar daca n-a domnit nici doi ani incheiati. Ca si asa, n-a fost prea mare puzderie de domnitori umanisti. Una din ispravile lui mai putin cunoscute e ca a adus apa prin tevi de pin in Curtea Domneasca de la Targoviste si a amenajat in spatele palatului gradini italiene, cu fantani arteziene si ronduri de flori.

Ca tot vazui doua versiuni pana acum, care, ambele, se bat cap in cap cu versiunea cunoscuta de mine, atasez aici un articol istoric despre Petru Cercel, articol care se poate citi si la linkul: http://www.history.ro/articol.asp?AltID=Petru+Cercel

Petru Cercel

Domnitor al Țării Românești (1583 —1585). Fiul domnitorului Pătrașcu cel Bun.

Înaintea domniei. Tânâr, frumos, cult, vorbea mai multe limbi, a facut și versuri în italiană. Fiu de „os domnesc”, Petru colindă Europa înainte de a fi pretentent la scaunul domnesc. Ajunsese în 1579 până la regele Franței, Henric al III-lea, care, câștigat de farmecul solicitantului, dăduse ordin ambasadorului său la Istanbul să-i sprijine candidatura. Chemat, Petru ajunsese la Poarta la 8 mai 1581, după ce trecuse prin Veneția (unde a fost bine primit și dăruit cu 1.000 de ducați) și prin Raguza. Solicitările pe lângă demnitarii otomani au durat circa doi ani: sprijinul diplomatic și darurile pretendentului erau contracarate de banii și darurile Ecaterinei Salvaresso, mama domnului nevârstnic Mihnea al II-lea. Până în iunie 1583 când, după ce au sosit carele cu tributul Țării Românești, Petru a fost numit domn. Aduși la Istanbul, Mihnea și a sa mamă au fost exilați — pentru puțin timp, e adevărat — la Tripoli, pe coasta Africană.

Începuturile domniei. Petru Cercel intră în București la 29 august 1583 (st. vechi), după o ședere la Adrianopole. Cârmuiește efectiv puțin — nouăsprezece luni (până la 6/16 aprilie 1585). Boierii, cărora le dă ospețe, îl privesc la început cu simpatie; sărăcimea, ceva mai ocrotită, este pentru el.

Reconstruirea curții domnești de la Târgoviște. Înalță la Târgoviște un palat-reședință, ruinele se văd și astăzi: „au făcut un bine că au făcut bisearica cea mare den curtea domnească”, tot aci; alimentează orașul cu apă adusă pe olane, de la depărtare; pune în funcție un atelier de turnat tunuri de bronz. Una din țevi, deteriorată, păstrată la Muzeul militar din București, are stema Țării Românești și jur împrejur legenda în slavonă: „a făcut [acest tun] Io Petru voievod, fiul lui Petrașco voievod, nepotul lui Radul voievod”. Rezidește în parte și înzestrează mănăstirea Mislea, este și ctitor la biserica din Căprești (Curtea de Argeș), la mitropolia din Târgoviște, la biserica din Scheii Brașovului.

Opoziții interne. Spirit larg — cunoaște oameni și locuri din multe părți ale Europei —Cercel gândea la prefaceri; secretarul său particular este un francez Berthier care-l însoțise chiar din ordinul regelui Henric al III-lea; printre oamenii de casă se află italieni, francezi, greci. Ceea ce atrage însă suspiciunile boierilor, grijulii să nu fie „vătămate” vechi avantaje și obiceiuri. Se ajunge, probabil, la o „hiclenie” întrucât cronica notează: „... iar au făcut (Petru Cercel) și rău mai mult, că au omorât pe Dobromir banul și pre Mihăilă vornicul și pre Gonțea paharnicul...” (Radu Popescu). Primul dintre cei uciși, Dobromir (din Runcu), fusese 14 ani, fără întrerupere, în sfat (1568—1582) sub Alexandru Mircea și Mihnea Turcitul ca mare ban, vlastelin, prim sfetnic. Era și ctitor al bisericii din Runcu și al mănăstirii Lipovul. Când Cercel venise în țară, încercase să fugă în Transilvania, dar, jefuit de locuitori din Gorj și Vâlcea, se întoarce și face act de supunere. Și Gonțea avusese încrederea constantă a acelorași domni, ca mare paharnic (între 1568 și 1583). Uciderea lor va fi fost, poate, în legatură cu încercările lui Mihnea de a reveni (vezi mai jos).

Sporirea dărilor. S-au adăugat greutățile bănești. Pe lângă datoriile mari contractate la Istanbul, Cercel luase asupra sa și pe acelea ale predecesorului și rivalului său Mihnea, din care i se iertase numai 140.000 scuzi: creditorii, sosiți în țară, cereau cu insistență banii și, firește, dobânzile (foarte mari). Urmarea, un nou spor al dărilor: „... au pus birul foarte mare și au scos în țară goștină de oi”. Apăsarea celor mulți crește din nou.

Pierderea domniei și încercările de a o relua. Opoziția dinlăuntru, manevrele lui Mihnea, ostilitatea beglerbegului Greciei1, față de domn, s-au însumat și au determinat chemarea lui Cercel în fața sultanului. Cunoscând obișnuitele riscuri ale unei astfel de chemări, domnul își adună avuțiile (500.000 scuzi bani numerar, plus bunuri în valoare de alte sute de mii — după nouăsprezece luni de putere!) și pornește la 6/16 aprilie 1583 spre Transilvania. De aceste bogății n-a mai avut parte: abia intrat în Țara Bârsei este prădat de oștenii ce-i păstrase lângă dânsul; restul de bani —peste 125.000 galbeni — a fost confiscat de guvernatorul Transilvaniei. Fostul domn își pierde îndată și libertatea. Arestat lângă Mediaș, închis în cetatea de la Chioar apoi în aceea de la Hust (Maramureș), rămâne așa până în 1587 când, coborând pe o funie, evadează. Trece prin Varșovia, Viena, apoi ajunge la Roma unde obține spiijinul Papei, se duce la Veneția, apoi la Mantova și Ferrara, recâștigă bunăvoința regelui Franței și cum atracția domniei a fost — ca la atâția alții — mai puternică decât instinctul de conservare, revine la Istanbul, la 25 iulie 1589. Conjunctura părea să-i fie favorabilă chiar. Mihnea fusese tocmai mazilit (a doua oară). Un nepot al său Vlad (fiul lui Miloș) în vârstă de 20 de ani, numit în locu-i, se îmbolnăvește și moare (6 august — unii spun că ar fi fost otrăvit). Mihnea, sosit și el în capitala imperiului, deși mazil, luptă să se mențină. Și reușește. Sumele sale de bani au fost mai mari decât ale rivalului său: reconfirmat domn, Mihnea porni îndărăt spre București. Închis la Edicule (adică închisoarea celor șapte turnuri), îmbarcat apoi, în martie 1590, pe o corabie sub pretextul că este exilat în insula Rhodos, Petru Cercel este sugrumat pe drum — un alt izvor spune decapitat — și zvârlit în mare. (Pentru această execuție Mihnea plătise 60.000 scuzi!).

Familia. În urma celui asasinat rămâneau patru copii: Dimitrie — cel mai mare — Marcu, Ioan (Ionaș) și Radu (numit și Petru, iar în unele mărturii și Pătrașcu); acesta din urmă, aflat în țară după 1620, se călugărește sub numele de Parthenie și scrie un manual de gramatică grecească, păstrat la Dresda.

Toate ca toate, dar partea aia cand l-au facut la loc cetatean al epocii multilateral socialiste și dezvoltată comunistă prin atingere cu saculetii de nisip m-a dixtrat de mi s-au pus carcei la maxilarul inferior, dat fiind ca eram in birou la servici si nu puteam sa rag de bucurie. Trebuie ca saculetii aia terapeutici erau si magici, ca altfel nu pot sa-mi explic.

Hanny,
chiar pe bune, bre, mi-e dor de tine (nu ca dau prea des p-aci, dar orsicat:)
Daca ti se face chef de scris, nu indarapta, ci posteaza, ca va fi citit cu mare bucurie. Dar, in fine, orice lucru la timpul lui.

PS. textu\' ca textu\' da\' subsolu\'...

Mai Anghele,
tare imi placu var-tu aista, Văsâi (cu diacritice cu tot).
La asa o investitie moderata, a scos un profit de-mi vine sa mor de oftica:)

Bine vazut si bine redat. Mi-a facut multa placere sa trec alaturi de tine prin Satmar. Daca mai ai timp si subiecte, rogu-te recidiveaza din cand in cand.

\"pe\" nu merge decat daca sunteti masochisti... eu am in picioare steel toe boots, ca tocmai m-am intors de pe teren, dar nu imi vine, ca nu-s sadica. deci mai bine ramane \"in\":)

Mike,
Mersi de semn, hombre. Personalul are rolul de a ne feri pe noi de noi insine. In general in tarile in care nu domneste dictatura personalului se pot intampla lucruri chiar mai rele:) Multam pentru banc, e o completare misto. Ca paralela, in desenele alea cu Dilbert, the Evil Human Resources Director e un motan, Catbert. Deci sa i-l zicem si lui.

Mahmoud,
cu multa simpatie si cu reciprocitate… ca si tu m-ai facut sa zambesc de multe ori

Adrian, Florin
Cu multe multumiri pentru apreciere si pentru incurajare. Mai pun eu la cale cate ceva.

Si eu ma bucur de bucuria voastra dragilor, asa cum si voi v-ati bucurat de a mea. In general scriu chestii care ma distreaza, desi rar mai am si cate un moment elegiac:)
Elena, sa fiu a naibii daca nu m-am gandit la tine scriind bucatica asta de jurnal. Acum cateva zile stateam cu colegii mei la masa intr-un restaurant japonez si ne-am apucat sa-i povestim unui prieten cum ne-au trecut transpiratiile la personal pe chestia asta. Deci daca tot mi-am reamintit, am zis sa fie intr-un ceas bun si sa mearga ca prezentare pentru grupul nostru de ingineri civili debili mintali (+proiectanti, desenatori si planificatori). Binh e ca de obicei o artificie caustica, de care nu ne putem lipsi. Timur e colegul meu preferat, pentru ca intra in tot felul de incurcaturi de unde iese cu un zambet inocent si cu inca o dunga pe lista neagra la HR. Daca incep sa scriu despre el, jurnalul asta o sa ia proportii apocaliptice. Asa ca momentan ezit. Din fericire sefa lui e inzestrata cu un simt al umorului pe cat de negru pe atat de sanatos. Daca are sau nu “furry tush”, asta inca nu s-a revelat.
Nicoleta,
Multam fain de apreciere. Incerc sa recidivez cand mai gasesc oleaca de vreme. Umorul e “fusion”, ca si mama lui, adica mandea, care e un fel de Heinz57 in care se bat cap in cap genele caucaziene majoritare cu alea asiatice minoritare. Momentan, mie si umorului pare sa ne priasca.
Intamplarea e intamplata. Eu scriu rar fictiune si chiar si atunci e inspirata din realitate:) Faptul ca gafele astea au devenit comune in jungla corporatista demonstreaza cat suntem de supusi greselii si celor care lucreaza “on the evil side of things”. Daca lucrezi in HR, imi retrag cuvintele, daca nu ramane cum s-a stabilit:)
Dane,
Mi-a placut reverul, dat cu twist! Promit sa vin mai des prin sectorul public si sa mai var cate ceva chiar si in ala personal:)
Si sa stii si tu, ca mingiuca noastra e portocalie (am cumparat-o special spre a ne deosebi de aia care folosesc albituri:)

Ceva groaznic ce mi-a placut strechea asta de poezie, mai Gyuri.
Finalul e pe undeva prin maduva, in momentul asta.

Nu stiu daca ti-am zis vreodata ceva de genul \"You have a way with words\", dar iti zic acum. Multam fain, hombre.

chiar si mie mi-a placut (Mike nu te bulversa draghe:) pen\'ca musteste de sinceritate si are asa un \"je ne sais quoi\"
brusc mi-a fost dor e cineva cand am citit asta...

ce misto, cred ca o mai citesc de trei ori:)

Iuliane,
cel mai bun leac de oftica, IMHO, ar fi sa o culegi si sa o exporti in Siberia. Ar fi pacat sa se strice, cand se poate recicla atat de usor:)

Revenire in fortza care va sa zica:)
N-am citit de mult ceva atat de bun (poate de la textul cu icoana). Chapeau bas!

Dom inginer,

am trecut pe la atelier intr-o doara si chiar mi-a placut povestea... in fine, ma bucur ca nu te-ai nascut orfan:)

chestia asta m-a adus pe culmile entuziasmului, de aceea am incercat sa-i fac o ilustratie graitoare

chiar mi-a placut terapia asta cu grifon si vedere la râu

la buna recitire

pe cuvant de cercetasa ca si mie mi-e cam dor de voi, dar raman in categoria workoholics, ca sa-mi dedice Poetrica un tricou rosu personalizat... dar poate poate mai pun de un chicken scratch primavara asta, ca prea m-am delasat

cestiunea cu adevarul se referea la mine, adica imi place uneori sa le aduc oamenilor usurare, plus ca mai ascult si un banc:)

mda, juma din text e plina de cliseele lui mike, dar jumatea ailalta e plina de cliseele altora. cumva se balanseaza, chiar daca intregul ramane mai stufos decat suma partilor.

\"înainte de a porni o discuție într-un grup de cunoscuți
daca din întâmplare asistă și un necunoscut sau doi
fiecare întreabă pe fiecare dacă nu cumva cei de față sunt evrei.daca nu sunt o mare ușurare se așterne pe chipurile lor de români sadea\"

...he, he... dar cine zice ca trebuie sa spui adevarul:)

Iuliane, a-i notat contul? Daca țil șoptește, mil trimiți bre și mie? Alfel un poem chear bestial.

daca promiti ca revii cu ceva marfa, se iarta (io vorbeam:)

semnat
your namesake:)

Dragule Dane:) rar ajung pe la tine, dar uite ca a fost intr-un ceas bun. Am cititără si ne-am amuzatără de pățaniile tale cu supermarketurile romanesti și am trecutără să-ți spunem că ale noastre sunt oleaca mai mari, da’ tot nu-i recomandabil să lași căruciorul de izbeliște la orele de vârf, dacă nu vrei să se impiedice grandmother de el și să-ți arunce un “Excuse me!” drept între ochi. Ca sa facem și-un schimb de rețete, eu am dat de podea cu un borcan de melasă, poate nu din cea mai scumpă, dar în mod sigur din cea mai cleioasă… și neagră a dracului. Altfel îmi car cu stoicism detergenții si apa minerala din parcare pana la etaj și râvnesc în taină la un teleportor care sa îmi reasambleze baxurile direct în cămară. Sau macar sa îl teleporteze pe my significant other de la raftul cu reviste in fata la raionul de lactate:)))