Grig Salvan

lasă-te jos pînă cînd cu fața numai spre tine soarele apune plîngînd… sună frunzarul pădurii ridică-te!să nu te înfurii! păcat de albastrul cerului de vibrarea eterului… ai plînge și tu cu

un cîntec a rămas din viața mea un cîntec ca o lacrimă pe-o geană privesc în urmă pașii osteniți și amintirea ta… ca pe o rană… unde s-au dus atîtea primăveri și vara noastră caldă și

și nici nu mai vreau lîngă tine să stau! apa ochilor tăi cu nesaț să o beau să n-aline sete numai să mă-mbete! să umblu pe la geamuri să frîng cele ramuri tinerele ramuri să le fac

la ora asta te-aștept,amintire! cu fardul tău prăfuit mai vreau mireasma ta din privire! picioarele tale pe drumul cotit! salcîmii tăi galbeni în desfrunzire! în clipa asta

plouă încet peste gînduri plouă a toamnă tîrzie udă și singură bate aripa mea de hîrtie... nimeni în poartă nu-mi bate numai tăcerea mă știe plouă încet printre pleoape plouă a toamnă

bat cuie într-un imens perete cum bate cu ciocul un erete bat cuie în dreapta și-n stînga mă mir de unde voința nătînga să fac să sune și să răsune fără ca nimeni să se adune să-mi țină lampa

Lacrimi și ploaie - Virgil, de cîte ori ți-am spus să-mi aduci o prăjină din pădure să sprijin frînghia de rufe! Uite și tu cum atîrnă rufele pe jos! Femeia se agită

ce vară, doamne, ce vară frămîntată ca apa mării lîngă care mi-aștern pătura mea decolorată, stricată prin care și lumina mi-o cern... mă-ntind vibrînd și cu iluzii mă-mbăt aș vrea să dorm

mai bîntui în unele seri prin ierburi învinse mai caut focuri de ieri pururea stinse... acesta-i locul dintîi pajiște mută o floare strivită mîngîi rană tăcută... din ochii întorși

de se prelinge cerul pe-obrazul tău de ceară și mîinile crispate pe tîmple ți-au rămas de-ți bîntuie trecutul în fiecare seară și somnul... și nesomnul...și lacrima din glas dacă ți-e ziua

lucrez de mult la chipuri de purpurie ceară... blînd și duios ca păianjenul țes cu fire de lună păr de fecioară... de ce mă-nchid în casă cu vise de ceară? mă-ntrebi de-atîtea ori cînd

doar iubire e-n primăvară dacă iarna fecundă a fost dar de moare iubirea în vară toamna-i fără de rost... căci frunza căzută-n cărare doar iubire a fost... ca și noi iubire de-o vară ce

cînd departe voi fi, iubito, cată-mă acolo unde hălăduiesc în pustiu... cu vinuri amare și miere îmbată-mă mi-e de-ajuns un semn al tău ca să viu! cînd destrămat voi fi, adună-mă la casa ta de

merg dis-de-dimineață la un concurs de pescuit! dintre toți sînt singurul începător dar nu-mi pasă și fluier încîntat! toți scot de zor pești uriași numai eu scot în răstimpuri tot soiul de

vreme a fost cînd îmi căutam chipul în chipul lucrurilor ce-mi țineau hotarele... dar într-un loc anume piatră de hotar nu era! oglinzi numai oglinzile oarbe! în care chipul meu s-a