Grig Salvan

floare de cîmp, o, tu floare cu dreptate... nu vezi cum mă duc pe-un drum nevoit împins de la spate?!... oare n-ai vrea tu n-ai vrea tu să treci în locul meu spre locul de veci?... oare

ochii prea dornici zilnic se-nchid morile gîndului seacă de vid! muzica aștrilor n-o mai ascultă bărbatul mort de inimă multă!... sângele roșu zilnic se pradă firul tăiat nu se mai

îți scriu, my lady, așa cum mi-ai cerut despre robul tău – de tine vîndut: ți-aș spune întîi despre locul părerii odaia de veghe, odaia tăcerii odaia-nălțării, odaia căderii umilă lume în care

în întunericul de catifea mâna mea cunoaște mâna ta trupul meu cunoaște trupul tău numai gîndul meu nu află gîndul tău! numai gîndurile ni se-ncurcă rău!...

stau întins și ascult melodia ce simt că te poartă în sine așa cum te poartă înfășurată iia învolburată pe tine... în valuri de sunet aș veni să mă scald să te aflu goală în

s-a născut cu mâinile reci e cu disperare iubită dar n-o să iubească în veci! e nefiresc de frumoasă dar rece și tăioasă ca o gură de coasă! suplă e și nespus de mlădioasă și

cum pot să-mi dovedesc c-ai existat? cum să zîmbesc cînd știu că n-am visat? strivit de certitudini și păreri mă zbat ca-n somn... dar nu ești nicăieri... lacrimi fierbinți mi se preling

floare albastră, unde te-ai dus? cine obrajii de rouă ți-i șterge? pe cine mîngîi cu petale-n apus? și cine nectarul de pe buze-ți culege? floare albastră, cît a trecut? cîte anotimpuri ai

rostogolind povară de sisif mă pierd în desfrunzire străfulgerat de gânduri al cerurilor sunt sărman pontif spre ceruri voi purcede în mantie de scânduri... pe calea mânturii merg și sufăr și

Nimfa Uitării, Nimfa Uitării! fă-mă de piatră ca cearcănul mării! fă-mă să nu simt otrava chemării și fă-mă să n-ascult porunca plecării! fură-mă o noapte din jocu-ntîmplării! fă-mă să uit

agale mai ies din mine să cânt mă vîntur pe lume hai-hui! te văd ca un lujer desprins de pămînt argintul pe inimă-mi pui... liană cu trupul tău mă-mpresori ca de tine să nu mă mai rup! cu

floare,o floare de mormînt acum ar fi trebuit să fiu departe dar tu mă tragi mereu într-o parte mereu de mână mă tragi înspre pămînt mă mai ții lîngă tine cu zîmbetele tale răzlețe floare

un gînd rebel mă-ncearcă tot mai tare să nu mai dorm și să pornesc prin noapte cu o țigară între buzele amare și în auz cu ale tale șoapte… și ceasul trage zorii mai aproape și patul nu mă

clipele arzînd în mine mă-nving și lacrima cade pe mîna fierbinte m-ajută apele nopții să-mi sting incendiul din suflet și din cuvinte... o rană mi-e lutul și pasăre spin sub valul de clipe

o șoaptă caldă-mi strecori ca un ban și-amarul grijilor se pierde în van... nu știu cîți sori îmi strălucesc la brîu dar un foc mă-mpresoară ca un șarpe un rîu și pămîntul mă saltă spre cerul

aleargă calul meu ca vîntul aleargă slobod fără de hamuri bat copitele ca niște tam-tam-uri aleargă murgul rupînd pămîntul! apoi se lasă încet la pas drumul întins nu-i mai face plăcere a

cum strici tu rîzînd tăcerile mele! îmi vine să te vînd pe-un braț de surcele! rîzînd mă faci să cred că zac în zadar că degeaba șed pe vatra de jar și mă scutesc de viață și mă ascund la