Să jur neființă,
e parcă prea mult
și nu-i de cuviință
să spun, cei de spus.
Să ard călimara,
m-ar arde pe piept,
să fac primăvara
să-i fie adept.
Năstrușnică forță,
divan în
O pată sunt, sub umbra ta,
și strop din apa dulce,
aș vrea să fiu, aș vrea, aș vrea,
speranța din răscruce.
Tu lacrimilor le vorbești,
dar plângi, râzând intr-una,
și-n ochii mei tu
Adie tristețea, veșnic alături de mine,
clipe de jale , dor și suspin,
m-apasă iubirea, dulcea mea cale,
ce-nvie în mine un spirit divin.
m-alungă lumina-n aripi de vânt;
și-n lanțuri de stele
Furnicarul clocotește,
zarvă mare se aude,
se vorbesc pe păsărește,
parcă tună.
Se agită, urcă, cată,
se rotesc fără de rost
căci prințesa e plecată,
nu mai e în adăpost.
Straja e luată
O nouă treaptă,
un spasm neobosit de timp,
prin care-mi trec urzeala clipelor,
un punct firav de plecare devenit poartă,
a viselor rupte din amintirile-mi cuprinse de dor,
o sanie ce aluneca pe
Târziu, atât de târziu...
dar poate prea devreme, să fim noi,
eu și tu...doar noi, o privire,un gest
un pas către noi, să-ți spun:Te iubesc,
mie dor,atât de dor, să-ți șoptesc:Te
Parcurg o treaptă, două
din anotimpul vieții, dar
tot căldura sufletului fără anotimp
mă aduce în pragul iubirii fără de timp,
fără de frică și lipsită de vreo povară.
E timpul să culeg muguri
Au început a prinde promoroacă gândurile
uitate pe o bancă putrezită,
au început a bate clopotele de-atâta liniște sinistră.
doar fluturi mai atârnă la fereastră, întârziați la cina sunt și
Vreau să te-aud pe o gamă vibrând,
să alinți portativul iubirii râzând,
să fi tu, briliantul acestui pământ.
Vreau să te prind pe o rază curgând,
să culegi din lumină doar stele arzând,
să
De parcă era ultima poartă, cu același coviltir,
colorată de eratele vieții și adusă în pragul
imperfecțiunii umane.
Era ultima treaptă de trecut, ultimul obstacol
de sărit, spre conștiința
Năcaz de noi pe care păcatele ne-au pus,
să ne mâncăm amarul în țările de-apus,
să bem o apă acră, precum la noi veninul,
să ne sfădim cu luna,să râdem cu streinul.
În zori când se răzbate
Alaiul anilor febrili
Spre înserat când,toți se-adună pe la case
Urmez cărarea unui gând,mergând,
spre parcul decimat de ani
Să-mi scutur visurile toate
în liniștea tăcutului amurg.
Pe
Ripestră acalmie, dojană tăcută,
flutur adormit în insectarul putred,
ce mult a trecut de-atunci...
Vârtej de culori, puse-n tocul casei,
scânteie de cântec răsună la fereastră,
tezaurul
Stecor din amar, semințe de lacrimi,
să pun pe altarul amorului viu,
să-mi crească iubirea din cetină verde
și-apoi să privesc spre cerul senin.
Adun rămășițe de dragoste pură,
să pot aduna în
Apusul de an aduce cu el
încă o pată albă în părul castaniu,
amintiri plăcute sau neplăcute din
timpul zilelor scurse, mai
repede ca odinioară.
Gândul îmi zboară peste an,
oprindu-mă la
Să-mi prinzi tivul cămășii,
în tocul de ușă,să-mi prinzi
nasturii în cele două ferestre adormite,
să m-amesteci cu metalul deja făurit,
aș dori cu nerăbdare astăzi.
Dar oare poți îmbina lumea cu
A trecut o vreme, dar mi-a surâs norocul,
năvodul speranței e plin de stele-noroc și crabi vorbitori, ca în poveștile copilăriei.
Cern plasa cu grijă căci una scâncește, se plânge de o luxație și
Capăt de dor sper să culeg azi,
din grădina vieții, să-mi croiesc
o ie din boarea ceții de dimineață
să apuc și eu să ies la curtat de iubire
poate prinde, nu crezi...
Așa că tot ce curge poate
Uncia timpului scapără umbre,
distincte, dar diforme în volbura
trecutului ancestral, stropit cu fantele
orelor topite de suflul faptelor târzii,
înfrânat parcă, a mă revedea în același lăcaș
al
O dimineață rece, ca multe ce au trecut,
dar mai plină de negură după ploaia căzută.
O adiere slabă de început de zi, cu puține zgomote,
apoi din ce în ce mai multe.
E joi, sau vineri? Dar ce
Învie bitum,
zi de zi pe strada mea,
pustie cum era, era a mea,
dar azi, oftat de role-aud,
e bine-așa, că în sfârșit ceva,
e pus pe role de altcineva
și semn e sigur că-nsemnăm ceva,
cu toate
Moneda desfătării e
mult prea scumpă pentru mine,
arginții de-i port sunt,
prea mărunți și nu pot
acoperii încercările mele disperate.
Sunt demn de milă, uneori,
ce dacă par un firfizon,
e