Poezie
Furnicarul (1)
1 min lectură·
Mediu
Furnicarul clocotește,
zarvă mare se aude,
se vorbesc pe păsărește,
parcă tună.
Se agită, urcă, cată,
se rotesc fără de rost
căci prințesa e plecată,
nu mai e în adăpost.
Straja e luată prima,
la-ntrebări, la cercetat,
să se afle unde-i vina
și cum oare s-a-ntâmplat.
Șeful gărzii îi așează,
pe un flanc, pe toți recruții
și pe rând îi controlează,
nu e loc pentru discuții.
Numai unul cască, râde
și sughite apăsat,
repede spre el un gâde,
cu securea s-a-ndreptat.
E un tânar de o lună
și se pare că e beat,
toți îl scarmănă să spună
dacă este vinovat.
Dar râzând spre ei privește,
și le spune răspicat,
că nu-i vina lui firește,
zâna s-a amorezat.
A fugit c-un prinț, se pare,
dintr-un sat alăturat,
se va-ntoarce din plimbare,
cu nepoți, la împărat.
001106
0