Trezit de dimineață
Ai vrut ca să te cerți,
Nici ploaie și nici ceață
N-ai vrut deloc să ierți.
A fost o rouă deasă
Ce ți-a udat piciorul
Și cum era și ceață
Tu te-ai certat cu norul.
Să
Viață dulce, viață amară,
Tu ești grea când ești ușoară,
Ești prea scurtă ori prea lungă,
Ești tărcată și-ntr-o dungă.
Ești urâtă sau frumoasă,
Ba ești vis, ba ești de groază,
Fir de praf,
De m-aș fi născut pitică
M-aș fi descurcat.
Mi-aș fi mărit prin fapte statura mea cea mică
Și cu micimea lumii oricând aș fi luptat.
De m-aș fi născut fără noroc
Cum sunt doar
De-ai fi văzduh, atunci m-aș face vânt.
De-ai fi vorbire, atunci aș fi cuvânt.
De-ai fi un mut, aș fi a ta tăcere,
De-ai fi copac, m-aș face adiere.
De-ai fi un înger m-aș face rugăciune,
De-ai
m-a întrebat frizerul
de ce îmi crește părul
așa cum crește iarba.
nu am știut răspunsul
ba m-a umflat și râsul
și-am râs atunci degeaba.
când mă gândesc acuma
sunt palidă ca luna
și nu
Am fost în câmp, făr’ nici o treabă
Și m-am plimbat o zi întreagă.
De mă-ntrebați pe unde-am stat
Nu știu a spune, am uitat!
Ce am aflat vă spun acum:
Sunt oameni-flacără și scrum;
Sunt
Când după gerul iernii începe-o nouă viață,
Când simt căldura vie ce n-o găsesc la gheață
Simt setea cea de viață, a lor, ce vor să fie
Și mă-nfior în mine, natura iar învie!
Primii sunt
Câți ani îi trebuie unui pisc
Să fie ros, să scadă
Și-apoi să cadă-n mare?
Câți ani te poți preface orb
Să nu zărești lumina
Și surd, să nu auzi alintul
Și mut, să nu-mi spui ce te doare?
Mi-e gândul leneș și rigid
Ideile-s plecate acum într-o vacanță;
Îmi rezim capul pe liniști ca pe-un zid
Pe margine de gând și de speranță.
Adorm cu gândul dus la absolut nimic
Visez nimicuri
Nu știu de ce
simt ce-ar trebui să simt,
gândesc ce-ar trebui să gândesc
fac ce ar trebui să fac
doar atunci când sunt singură.
Sunt regizor desăvârșit
în vise și planuri mărețe,
dar
Ninge într-o veselie
Cu fulgi mari, seară de seară;
Dealul s-a facut câmpie
De când viscolul tot cară.
Ninge, nu se mai oprește,
Ca în basme ninge-acum
Și de când tot viscolește,
Drumul nu
Vă iert pe toți, e treaba mea!
Eu cunosc arta de-a iubi
Și cunosc arta de-a ierta.
Mă iert pe mine, cu-atît mai mult.
Ce mi-am făcut eu pot ierta
Și pot ierta ce mi-ați facut.
Vârtej trec
Totul e alb, e grea depărtarea,
E alb tot pământul și cerul.
E albă și mintea, începe uitarea
Iar viața-și sfârșește misterul.
Fulgii dansează tangouri grăbite,
Se-aștern peste căi, peste
De n-ai fi fost tu,
nimic din ce mi-ai pregatit
nu s-ar fi întîmplat.
Dar tu fiind,
ai dat uneori sens vieții
pentru ca alteori
să-i răpești, crud, tot sensul.
Și așa, bun și rău
Nu-i așa că
de m-aș strecura
și-aș curge
o dată cu nisipul, în clepsidră
aș fi timp?
Iar de m-aș strecura
în mintea ta
și aș plăsmui
ce-n minte port de veacuri
aș fi tihnă?
Dar
se înfioară prunii
când văd depărtarea
venind pe-a lor umeri
în chip de furtună.
se bucură însă
gândind la seninul
ce vine din urmă
sfîrșindu-le chinul.
pentru că Dumnezeu mă iubește.
m – am născut fragilă:
o floare gingașă,
o rază fină de suflet,
asta sunt pe dinăuntru!
chiar dacă pe dinafară
mă vedeți puternică,
eu sunt:
o floare
Sunt fericită că acum trăiesc
Iar bucuria îmi cuprinde firea;
Plăcere-n toate de caut eu găsesc
Și știu abia acum ce e iubirea.
Sunt fericită că pot să-îmbătrânesc
Că riduri mici îmi dau
Mi-ai sărutat umbra
Când am trecut prin dreptu-ți.
Odinioară obișnuiai
să îmi săruți tălpile,
creștetul, genunchii,
umerii, coatele
și unghiile, uneori.
Mă gîdila sărutul tău,
mă
Oricît am vrea,
iubirea nu e matematică:
să aduni o speranță, să scazi o dezamăgire
și în final, să rămâi același tu.
Oricât am vrea,
iubirea nu e istorie:
să inventariezi victorii și
