să fie

la început, în vremi uitate,

pe când toate erau doar vis

pe când vis era în toate,

în vechiul timp de nedescris;

haosul era un rege

ce domnea veac dupa veac,

nefiinta era lege,

neștiinta n-avea leac.

toate își strigau durerea

vrând să fie cu amar

și se zvârcolea tăcerea

ca un șarpe pus pe jar.

stelele voiau să fie,

soarele să străluceasca

viața își dorea să-nvie,

nenăscutul să se nască.

în acestă nemișcare

ce fierbea de grea dorință

se-auzi o voce mare:

veniți toate, luați ființă!

amuțire… totu-ngheață,

totul e prins de uimire

visul vieții prinde viață

făr’ de minte, făr’ de știre.

totul e cuprins pe dată

de-a trăirii nebunie

mai mult lungă decât lată

dar mai mult ca toate vie.

fierbe apa născând viată,

întunericul se crapă

și din neant, prin fină ceață

pamânt iese, gol… din apa.

munți din flăcări el ivește

iar din munți coboară-n vale

ceața vieții ce sădește

șir de lungi mărgăritare

mai departe nu pot spune

câte s-au ivit și cum,

cum s-a dat chiar vieții nume,

cum s-a dat sorții un drum.

doar să vrei, acesta-i cheia

orișicărei vreri ce-i vie;

dar să vrei ca-n vremea-aceea

și să crezi când spui: să fie!