Ghinea Nouras Cristian

Am intrat azi dimineață pe site, cu gândul că poate cineva a postat un material despre Ion Stratan. Mare bucurie când am văzut articolul de pe prima pagină, dovadă că Agonia.ro înseamnă și actualitate culturală. Felicitări prietenului Florin și un moment de meditație asupra soartei poeților - ei înșiși niște demiurgi, chemați adesea mai devreme din astă lume de către Marele Demiurg. Premoniția morții s-a împlinit. Ion Stratan a intrat în istoria literaturii române. De acum, alții vor vorbi în numele său.

Domnule Negoescu, o problemă de sănătate survenită brusc în familie, care m-a afectat indirect printr-un mare consum emoțional (abia acum lucrurile au intrat, sper, pe făgașul cel bun) m-au ținut departe de lumea Agoniei. Ca de obicei, vă mulțumesc pentru aprecieri și lansez o temă de meditație: am impresia că redactorii și fotoreporterii Trustului de Presă al Armatei sunt prea puțin cunoscuți ca oameni care-și practică literalmente meseria în mijlocul pericolului. Mulți vorbesc de curajul pe care îl presupune jurnalistica, fără ca măcar să-i ducă mintea spre acești prea modești colegi de breaslă, care apar atât de rar în prim plan... Am făcut mai demult un interviu cu fororeporterul Liviu Mihai, care a realizat niște instantanee incredibile despre misiunea de pace a trupelor române în Angola - am rămas cu gura căscată la ce aventuri au avut pe acolo, cum i-a primit populația, cît de mult s-au atașat copiii de ei... Ei bine, lucrurile astea nu sunt recunoscute, în schimb cei ce toacă săptămâni la rând politica sub lumina reflectoarelor, ăștia da, ei sunt oamenii zilei!

Dragi prieteni,
sunt la a treia tentativă de a vă răspunde, sper să se îndure tehnica de mine și să mă lase de data asta(oricum, am înțeles că mai mulți colegi de pe site au avut ceva probleme cu net-ul).

Loredana,
te invidiez pentru ușurința cu care mi-ai spus că scrii - am înțeles că textul \"curge\" din prima (și curge bine, se vede), iar apoi vii cu mici corecturi sau modificări minore. Eu scriu foarte chinuit, revin, tai, mă răzgândesc, mă mai trezesc și noaptea, notez o idee sau \"dărâm\" tot textul, \"uitând\" că a doua zi sunt aglomerat la serviciu. Scrisul ăsta pe capitole mă avantajează, pentru că am o manieră oarecum bizară de a-mi nota idei sau alcătuiri de câte două-trei fraze pe fluturași de hârtie, după care trec la \"montaj\" sau las de-o parte niște chestii pe care le pot folosi în viitor, într-un context mai potrivit. Se pare că acest sistem se potrivește de minune la \"Anii...\"

Domnule Negoescu,
ați remarcat bine ideea cu mozaicul, însă aici este și o capcană pentru autor: orice mozaic are nevoie de un liant, pentru a da o imagine coerentă. Pretextul cu filmele e bun, dar insuficient, trebuie mereu să adaug câte ceva. Aici e aici, sper să mă concentrez ca textul să nu dea impesia de divagație, pentru a ajunge cu bine la final.

Ioana,
mă bucur că îți sacrifici timpul liber citindu-mi compunerile. \"Realitatea ficțiunii\" - bună observație, mai ales că este și calea pe care am ales-o în prezent, despărțindu-mă de universul fantastic pe care-l cultivam până acum câteva luni, într-un stil \"oniric\", dar care cred că erau mai greu de receptat și chiar de citit...

Cosmin,
comentariul tău îmi face o reală plăcere, pentru că știu că ești sincer și foarte... tăios, atunci când e cazul. Exact ce remarca și Ioana - am abandonat stilul fantastic (poate o să-mi mai premit vreo recidivă, două), dar sunt convins că am făcut bine, iar comentariile voastre o confirmă din plin. Eu continui să te citesc, dar nu am postat comentarii decât la acele texte interesante, la care m-a nedumerit... tocmai lipsa comentariilor. Mi-ar place să ne mai trimiți proză sau poezie și pentru revista noastră de la Lugoj!

Există universitari, profesori de prestigiu, cercetători, scriitori etc. care nu au cum să fie de acord cu excluderea treptată a acestor materii din programele școlare și trecerea lor pe locul I la \"capitolul etc.\", adică la opționale. Din păcate, acești oameni de valoare se pot consola eventual cu discuții între ei, oricum mass-media nu prea îi bagă în seamă. În fond, cultura clasică este un moft pe lângă subiecte gen \"ultima iubită a lui Mutu\" sau aventurile din Casa Big Brother. În paralel, limba română are parte de tot mai multe excrescențe diforme, ca de la Cernobâl, apar tot felul de cuvinte și formulări anormale, care, repetate suficient de insistent, vor deveni, din excepții, reguli. Iată un alt subiect incitant de dezbatere, de polemică... mira-m-aș însă să aibă vreun efect în sferele înalte!

Zeule deghizat, ce joc dureros e dragostea, care li se întâmplă, totuși, celor norocoși în viață, dar numai... câteodată. Excelentă curgerea acestui poem, punctată inspirat de câteva borne - smne de exclamare: \"pe un tărâm pe care, beată, l-ai încurca cu începuturile\", ...\"unde se ciocnesc ideile care nu ajung niciodată\". Remarcabil e faptul că ai reușit să eviți riscurile care-i pândesc de obicei pe cei care uzează, din joacă, repetiția unor termeni, a unor sintagme. Nimic derizoriu, nimic din atmosfera de jonglerie gratuită: \"Din când în când - sau câteodată\" coboară din titlu, prinzând în chip firesc carnea versului, într-un leit-motiv grav, credibil, cuceritor. Repetiția \"Din când în când ... mai degrabă câteodată\", departe de a fi un \"bonsai\" poetic, o făcătură chinuită, îmi evocă mai degrabă un arabesc încântător, care îmbracă elegant miezul vaporos al poemului. La observația Silviei, adaug o părere personală (după a treia lectură) - parcă merita mai multă amploare, o respirație mai largă. Oricum, felicitări pentru atmosfera creată și pentru clipa de încântare oferită cititorului.

Printre atâția îngeri plictisiți și demoni blazați, ar fi totuși o greșeală a renunța la micile noastre războaie, purtate chiar cu \"demoni fără curaj\" și \"mici monștri inofensivi\". Lăsați-ne morile de vânt, lăsați-ne nevrozele nostre dragi, lăsați-ne anomaliile cotidiene! Lăsați-ne Poezia, cu ale ei \"aluviuni memorabile\". Și încă ceva, stimați compatrioți ai Republicii Literelor: aveți grijă să nu treceți prea lucizi prin viață! - asta o știu de la un om care a trăit toată viața lui cu picioarele pe pământ...
PS În așteptarea miracolului amânat al celui de-al treilea volum (\"Anii cinematografului\"), am avut deosebita plăcere să primesc epistola și cartea dumneavoastră. A fost o bucurie care a adus o briză de prospețime și răcoare în canicula acestei veri, atât de secetoasă în evenimente. Sunt foarte onorat de cele ce mi-ați scris și abia aștept să vă expediez \"Anii...\" în format ne-electronic!

Ingenioasă trecerea de la \"valoarea necunoscutei\" la \"rezolvarea ecuației\" prin... agățarea cu trei zecimale de după virgulă! O banală defecțiune în mersul trenurilor ne poate hotărî destinele? Da! - spune, foarte convingător, tonul grav al povestirii, pe care l-ai lăsat - cu măsură - să răzbată la suprafață, doar atunci când era neapărat necesar. Pasajul cu coasa - impresionant. Și ce bine ai dezvăluit identitatea vocii \"din off\", la sfârșit. Bravo, Loredana, un text deștept, foarte bine construit, mă întreb cu ce poți să mă mai surprinzi. Nimic în plus, nimic în minus, multă emoție autentică, dar care nu a încetinit ritmul, nici nu l-a sacadat. Atâtea schimbări de ton, dar de fiecare dată în (mai) bine!
La final, mă gândeam la filosofia Eclesiastului: toate sunt fum și amăgiri, iar noi uităm să ne înțelepțim pe drum. Poate doar \"dincolo\", acolo unde nu ne mai doare nimic.
Oricum, de fiecare dată când te vizitez, merg la sigur. Pariu pe o steluță?

Așa cum îi spuneam și lui Daniel, vă rămân recunoscător pentru vizita în premieră și pentru aprecierile care se cuvin în primul rând interlocutorului, ale cărui replici au fost garanția unui interviu reușit. Fără falsă modestie, acesta este un adevăr prea des ignorat de breasla cam narcisistă a \"presarilor\". De multe ori, când se dă legătura la știri, speakerul de serviciu ne anunță ritos: \"Dăm legătura lui X, care știe mai multe...\" Să nu-i credeți. Uneori, atoateștiutorul din teren habar n-are de nimic. Nici măcar de locul unde se află (exemplu recent: Jiul a fost confundat cu Oltul... și atunci ne mirăm că Teheranul a ajuns la \"news\" capitala Arabiei Saudite). La fel și cu interviul - degeaba tehnica jurnalistică, arta \"savantă\" a întrebărilor, dacă nu ai un interlocutor valoros.

Revin cu câteva amănunte, pentru că nu consider suficient răspunsul meu anterior. Societatea Literar-Artistică Tibiscus din Uzdin are o bună colaborare cu Fundația Augusta și editura omonimă din Timișoara, coordonate de prof. univ. Anca Augusta. Împreună, cele două societăți editează almanahul \"Oameni de seamă ai Banatului - un pas spre Europa\", ajuns în acest an la a șaptea ediție (am primit și eu publicația respectivă).
\" Tuturor acelora cărora casa Banatului le-a fost mică și au visat aripi largi le dedicăm, în fiecare an, o zi pe care am numit-o simplu: ziua oamenilor de seamă ai Banatului\" (Vasile Barbu, Uzdin) - scrie pe frontispiciul ultimei ediții a almanahului. Almanahurile cuprind prelegeri, studii, comunicări etc. rostite în cadrul simpozioanelor \"Oameni de seamă ai Banatului\", care se țin alternativ în Banatul românesc și în cel sârbesc.
Novi Sad, Panciova (Pancevo) și Uzdin sunt orașele din Serbia unde există edituri și publicații cu apariții regulate (subliniez) românești, dar de aproape un deceniu exită o adevărată expolzie a publicațiilor în limba română și în localități cu majoritate românească, precum Alibunar, Covăcița, Coșteiu, Biserica Albă, etc. O comunitate importantă românească mai rezistă încă la Vârșet, un cochet oraș (circa 40.000 de locuitori) din apropierea graniței, oraș pe care l-am vizitat, ca jurnalist, în 1997.

Dragii mei,
nu știu ce alte amănunte aș putea adăuga în legătură cu Floarea de latinitate. Dacă sunteți interesați, adresa revistei și a editurii este: Bulevardul Mihajlo Pupin nr. 28, 21.000 Novi Sad, Serbia și Muntenegru.

Silvia, Daniela, am cunoscut în peregrinările mele un om extraordinar, de o forță morală incredibilă (nu exagerez deloc). Este genul de om care inspiră încrederea că poate, dacă ar vrea, să mute și munții. Vorbesc de poetul, scriitorul și jurnalistul Vasile Barbu din Uzdin, frumoasă și înstărită așezare românească din Banatul sârbesc, populată cu oameni înțelepți și gospodari. Acolo, casa de cultură se numește Mihai Eminescu, iar poetul - venerat deopotrivă în Basarabia și România, își are o statuie a lui. În pofida istoriei ciudate și traumatizante a Balcanilor din ultimul deceniu și jumătate, Vasile Barbu CONSTRUIEȘTE, construiește românește și o face bine. El este și redactor șef al ziarului Tibiscus din Uzdin și al Societății Literar Artistice cu același nume, dar, mai presus de toate, este un animator al comunității românești din Serbia și Muntenegru. Despre cum răsplătește patria mamă eforturile unor astfel de oameni, prefer să nu vorbesc în acest comentariu... știți, poate ați observat, eu am un defect: privesc mereu spre jumătatea plină a paharului.
În consecință, o să încerc să prezint și \"Tibiscus\" pe site, la capitolul \"publicații\".

Carmen, citind ce mi-ai scris, rămân încredințat că ziua în care am intrat în comunitatea agonia.ro este una binecuvântată. Extraordinar de bine te-ai pliat pe text, l-ai înțeles, ai intrat în cutele lui, în carnea lui. Omul asimetric există, el este emblema zilelor noastre, omul asimetric mă obsedează, el este de fapt și personajul principal din \"Stăpânul zilei\" și din \"Pas de deux\". Jos pălăria pentru cheia de lectură pe care ai așternut-o în pagina mea.

Dragă Radu, mare bucurie am că ai trecut pe la mine. Știi de ce am postat acest articol pe site? Pentru că există acest clișeu idiot care mă scoate din minți: vezi, Doamne, tineretul de azi nu mai face, nu mai drege, \"nu mai e ca pe vremea noastră\" etc. , nu mai citește cărți, nu mai scrie poezie. Bullshit! Sunt foarte mnulți tineri pasionați de literatură, care scriu, și o fac chiar bine, iar Ciprian Muntean este un exemplu grăitor. Deși extrem de ocupat cu serviciul (tânărul nostru s-a angajat ca economist imediat după terminarea facultății, exact în domeniul pe care l-a studiat în facultate), Ciprian s-a arătat foarte interesat de agonia.ro și va deveni curând un membru activ.

Paul, cred că m-ai înțeles greșit și asta din cauza mea desigur, pentru că am fost cam laconic.
NU e vorba de presa din zilele noastre, ci de presa locală din 1944, pe care am consultat-o atunci când m-am documentat pentru articol. Mi s-a părut ciudat că în legătură cu intrarea rușilor în oraș n-au apărut decât articole mici, chiar dacă plasate pe prima pagină. Singurul ziar care a scris mai mult a fost acest \"Răsunetul\", publicație de mică anvergură. Mi s-a părut ciudată reținerea jurnaliștilor de atunci, sau poate că unora le era teamă ca în crâncena bătălie de la Timișoara, să nu se întoarcă roata...
Îmi cer scuze, NU era vorba de tragedia din America și nici de presa din zilele noastre.

Extraordinar comentariu, ar trebui pornit de la această idee pentru a construi o proză pe măsură. Cât despre Târgu Ocna, trebuie să vă spun, stimate domn, că și eu am intrat în uniformă pe acolo... în anul 1982, odată cu câteva zeci de teriși bănățeni, nu pentru a ocpua pașnicul târgușor, ci pentru așa zisele \"munci\", prilej binevenit de a mai ieși la aer curat și a ne mai clăti ochii cu un peisaj mai puțin kaki.
Revenind la articol, m-am documentat cu atenție, am încercat să redau cât mai multe detalii, pentru că am de gând ca o serie întreagă de reportaje de acest gen să le reunesc într-un volum ce va reface din \"puzzle\" istoria orașului.
Interesant este faptul că am simțit un fel de reținere în relatările din presa locală, al nostru 11 septembrie fiind relatat cu oarecare discreție, prudență... abia după luptele crâncene de la Timișoara, din 17 septembrie, când sovieticii au străpuns apărarea germană, s-a pornit și presa. Interesant, nu?

Mă bucur enorm. Zisul \"Mărinaș\" este profesor emerit, a condus cea mai mare școală din oraș mai bine de două decenii, împărțite în mod egal între două orânduiri sociale diferite, ca să se supere nici comuniștii, nici capitaliștii, a condus Societatea de Științe Filologice din Lugoj, a scriș șapte cărți (mai are vreo două gata pregătite...). Zisului \"Mărinaș\" subsemnatul îi este învățăcel, epigon și... fiu.

Miruna, exact de așa comentarii am nevoie. Este și ideea în care am postat \"Omul asimetric\" pe site, aceea de a avea comentarii valabile la un text pe care nici nu m-aș grăbi să-l numesc \"poezie\", dar nu i-aș spune nici Proclamația de la Islaz sau stanogramele PSD, ci pur și simplu \"experiment\". Am în pregătire un volum de proză scurtă și, ca să-i oripilez pe cititori, voi include acest text în carte, pentru că de fapt fragmentele abrupte de text (zi-le dacă vrei vresuri) sunt resturi ale unei proze care s-a spart, sau mai bine zis a făcut implozie, așa cum se combină aleatoriu cărțile dintr-un pachet, ca un peisaj anodin care devine interesant atunci când se reflectă invers, într-o oglindă spartă la rândul ei în mii de cioburi (știi pictura aceea celebră, \"Nud coborând o scară\", și acolo realitatea e descompusă într-un astfel de caleidoscop, iar mie îmi place să mă joc la fel).
În altă ordine de idei, cam tot ce scriu pun la vedere pe site, eu nu sunt poet, nu scriu (decât rar) poezie, dar textul ăsta pur și simplu a izbucnit din mine, cred că s-a acumulat în subconștinet. Veneam de la serviciu cu veșnica gentuță-trusă reporton+pix+carnețel pe umeri și, trecând prin parcul cu pricina, m-am dus glonț la prima bancă liberă și l-am revărast pe hârtie, cu un scris nervos. Halat \"atelier\" de creație! Dar mi-a plăcut să mă joc, poate ai observat, chestiile cu Roma, Apollodor, Drobeta sau Cezar se adună din cioburi, adică de unde nu te aștepți.
M-am lungit, pentru că mi-a plăcut ce mi-ai scris, apreciez observațiile atente și mă bucur că cineva s-a aplecat asupra textului așa cum se cuvine.
PS Ai dreptate, sunt un colecționar, specie pe cale de dispariție, admirator al culturii clasice demodate și puse la colț... un colecționar poate fi numit și un posesor de bibliotecă, lucru îndeobște periculos și probabil interzis, cât mai curând, pentru ca turma \"turiștilor\" și clica \"proprietarilor\" să se simtă cât mai în voie.

Nia, e ca-n bancul ăla cu \"poți face ce vrei, numai să nu apeși butonul ăla roșu\" - așa ne-a zis Radu și noi i-am promis să fim cuminți. Abia ce închise omul ușa, începurăm să ne frichinim, care cum, mă înțelegi, până când unu\' mai slab de înger, adică Noru, mă-nțelegi, apăsă pe butonul roșu. După boacănă, începu a-și roade unghiile: aoleu, acu\' ce făcui?! Ai crezut, tu, mișelule, că ești de capul tău și nu-ți vede nimeni prostiile? La ora dezmeticirii, momentul e și mai penibil: adeacă să fac prostia sunt în stare, dar să o repar, ba, căci nu știu cum, din mintea mea puțină!
Poate mă ajută vreun înger bun, și promit să nu mai fac!

Nu atingeți cercurile mele! - le spuse la Syracusa bătrânul cărturar ucigașilor săi grăbiți, tineri și sprinteni, care îndeplineau voia istoriei. Era separarea imensă între două lumi, lumea cercurilor elegante, desenate undeva, pe o faleză cu soare mediteranean, și lumea violentă ce săvârșea ritualurile morții cu un soi de excitație morbidă, cu exaltarea distrugerii.
Extraordinare imagini, puternice, ne-ai ridicat și ne-ai coborât de câteva ori amețitor, ca într-un montaigne russe, pentru a ne izbăvi în final, cu un fel de șoaptă: \"mă destramă tăcerea...\"
Chiar mi-a plăcut, mi-a mers la inimă, este exact pe gustul meu. Iar \"noli me tangere...\" ăsta este chiar finalul unei proze pe care am terminat-o recent, dar pe care n-am avut curajul s-o pun pe site.

Foarte nimerită încadrarea textului la \"subiecte fierbinți\", pentru că este într-adevăr un subiect fierbinte.
În zona Lugojului, într-o arie de cca. 75.000 de locuitori, vreo 4.000 sunt romi, care-și zic fără complexe țigani (așa cum alții le zic gitanes, gitanos, gipsyes, etc.) În mare parte sunt oameni de treabă, fără prea mari averi, concentrați într-un sat aparținător municipiului, care se cheamă Măguri. Cum sunt realizator TV, l-am invitat la o emisiune în direct pe consilierul local pe problemele romilor, un tip destupat la minte, deschis dialogului, un om care reprezintă etnia cu cinste, nu numai în Consiliul municipal, ci și în relațiile cu poliția, jandarmeria, Prefectura etc. Omul a venit cu o listă concretă de obiective, pe care le-a și îndeplinit până la urmă, așa cum puțini politicieni o fac: transformarea bufetului din Măguri în dispensar, iluminat electric, ajutor pentru familiile sărace, a făcut un apel către cei care mai au datorii să le plătească etc.
Emisiunea a fost OK. Știi însă ce reacții am avut DUPÃ, din partea unora?! Ce mă Cristi, te-ai dat cu bulibașa?! Te-a luat de ginere?! - și alte inepții de acest fel. În mintea lor, reprezentantul a 6% din populația zonei nu trebuia să iasă pe post, ce să caute \"țiganu\" la televiziune?!
Se gândește cineva că tocmai ASTFEL de reacții duc la izolarea unor comunități, la prejudecăți periculoase, care pot degenera în adevărate conflicte?
Între timp, la Radio Timișoara se difuzează regulat o emisiune în care vin diverși reprezentanți ai romilor, inclusiv consilierul nostru de la Lugoj. ȘI NU SE MAI MIRÃ NIMENI! Acum, demersul meu, privit chiorâș la vremea respectivă, pare firesc.
Felicitări pentru subiect, merită dezbaterea, e într-adevăr fierbinte. Eu am venit aici cu o experiență reală, trăită fără prejudecăți.
Open your mind!