Stăpânul zilei

Umbla gâb, de parcă tocmai cineva i-ar fi ars o scatoalcă după ceafă, de parcă ar fi avut o săgeată înfiptă în spate, de care încerca disperat să scape. Privea lumea prin ochelarii lui bătrâni și pătrați, second hand. Un cadru strâmt, situat la nivelul ochilor, nici mai jos, nici mai sus. Decupa cu dalta realitatea, atâta câtă o înțelegea. Asta era lumea lui. Nu-și amintea să fi fost vreodată fericit. Făcuse odată sex cu o femeie ceva mai în vârstă, ajunsă cu trecerea anilor un fel de profesionistă blazată a plăcerii. Revedea uneori odaia scufundată în penumbră și se retrăia pe sine, fixând tavanul și pata de lumină crepusculară ce urca lent, în timp ce muierea își făcea de lucru între picioarele lui, molcom, conștiincios și fără grabă, detașată de întâmplarea lumească a prezenței ei acolo. Posibil să-i fi fost bine atunci, ceva trebuie să se fi întâmplat… Ducea cu el numai amintirea aceea, ca un turist neglijent, pornit să cucerească muntele fără rucsac, înarmat doar cu o amuletă inutilă, păstrată cu sfințenie la gât. Continua să decupeze realitatea zi de zi, spărgea cu dalta nisipul vitrificat al deșertului atomic ce-l înconjura din toate părțile și – din când în când – îi revenea în minte după-amiaza umbroasă, cu femeia molcomă atingând-l ca o lipitoare profilactică – două universuri unite printr-un punct iradiant, două cercuri ale plăcerii care se suprapuneau discret, dansând unul în jurul celuilalt, cu o vibrație abia simțită. De atunci exploda în fiecare clipă, cu încetinitorul. Diminețile îi păreau la fel, aceleași jaloane depășite în grabă, dimineți suprapuse ca un castel din cărți de joc ce avea să se dărâme într-o bună zi. Aștepta de mult clipa aceea, și când ea va veni, o va întâmpina cu seninătate. Adunase suficiente rezerve de apă, capete de lumânări, bricege, cuie, creioane boante pentru jurnalul de naufragiat pe care-l tot amâna, pungi cu elasticuri, tot felul de fleacuri din plastic. Le strângea febril din perioada când se visa pe o insulă pustie, agonizând la capătul infinitului Okeanos. Oricum ieșea rar, adulmecând prelung clipa cea mai nimerită. Se strecura pe lângă ziduri, neras, în bermudele largi, hilare, duhnind groaznic a sudoare, cu figura aceea uluită, căscată, de retardat care-i oripila pe trecători. Rupt de lume, se ascundea în spatele ochelarilor crăpați, cu ramă groasă, iar viața i se consuma în funcție de umbrele ce urcau și coborau pe ziduri, ca o iederă înșelătoare. Ajuns la groapa de gunoi a orașului, privi cu atenție excavatoarele galbene, care astupau cu moloz bălțile din jur, în uruiul asurzitor al motoarelor. Stuful cădea secerat, făcând loc conglomeratului pestriț, iar cupele știrbe coborau și urcau în același ritm, sus-jos, în cadența respirației sale. I-a luat puțin timp până a înțeles că putea controla mașinăriile prin simplul exercițiu al umplerii și golirii plămânilor. Ceea ce era la început doar o părere, devenise acum certitudine: era stăpân peste șenile, osii, biele și curele de transmisie, era Stăpânul agregatelor și panourilor de comandă. Trase aer în piept și Caterpillar-ul de alături fu cât pe ce să se răstoarne, răsucit de mișcarea bruscă a lamei cu care împingea deșeurile informe; își goli plămânii și cupa ruginită a excavatorului căzu la pământ ca un braț greu, înzăuat. Părăsi scena uluit, cu umerii greu apăsați de trecerea sa în rândul Acceptaților. Primise în dar o atotputernicie care îl speria, de care încerca totuși să se apropie cu teamă, cu umilință, neînțelegând ce ar putea face cu o asemenea forță. Rândui cu grijă deșeurile de plastic și cartoanele pe care avea să le încarce a doua zi în căruciorul greoi, cu roți de motocicletă și refăcu în gând drumul până la gară, apoi târguiala obligatorie de la cântarul centrului de colectare. Cumpăni bine pachetele de ziare, reviste, cutiile de pizza și ambalajele recuperate de prin spatele magazinelor, vorbind așa, într-o doară, cu Zeii. Le ceru să câștige cât de-un borcan cu zacuscă și o pâine, ofrandă umilă, pe care s-o frângă în amurg, în cinstea lor. De spaimă însă, nu pomeni nimic despre minunea din ajun. Cea mai grea parte a drumului până la gară era fără discuție cocoașa podului, iar el știa asta, conștient că abordarea trebuia pregătită din timp. Se opinti pe macadam, își luă avânt încârligat, cu tricoul flendurându-i pe umeri, cramponat de mânerul căruciorului plin, care-i rupea palmele. I-ar fi plăcut să găsească într-o zi un poster din acelea cum văzuse în piață, o foaie de plastic cu un chip trandafiriu de chinezoaică, pe care să-l pună la loc de cinste, pe peretele de placaj al barăcii sale. Ar privi-o printre aburii cafelei de dimineață, în diminețile binecuvântate cu cafea. Erau gânduri bune, merita să te gândești la toate aceste minunății, lumea era frumoasă, nu înțelegea de ce toți treceau așa încruntați pe lângă el. Își roti ochii în jur și pricepu. Ohooooo… iaca, iar începuse să vorbească singur, acum trebuia să fluiere, ca să oprească gândurile ce-i scăpau fără voie pe gură. La urma urmei, era într-o călătorie de afaceri și trebuia să se adune un pic, căci veneau negocierile de la centrul de colectare, unde trebuia să fie cu mintea trează. Se strecură cu greu printre camioanele ce veneau doldora de cartoane, descârcându-le cu tona, cu chintalul. Era ascultător, înțelegea că trebuie să aștepte, să se mai și dea la o parte din calea celor grăbiții, a pretinșilor stăpâni ai zilei, a celor ce nu puteau să aștepte, a rânjitorilor, a neguțătorilor. Oricum, va rupe și diseară din pâinea albă, ofrandă pentru Zeii ce se vor îndura iarăși de el. Transfigurat, pierdut în mijlocul vacarmului, șopti incantația, dansând pe loc, rugându-se pentru pâine, cafea, zacuscă, abur cald de dimineață, pentru un loc binecuvântat sub soare, sperând ca Arca să-i fie gata, atunci când va veni potopul. Îmbrâncit, împins de umeri, își ceda mereu locul la coadă, zâmbind slab, cu mintea dusă. El e nemuritor, fusese tocmai acceptat de Zei, căruciorul cu cartoane ajunsese cu bine la destinație, era încă răcoare și nu-l năpădise canicula. Răbda, cu noblețea unui rege, atunci când ești binecuvântat trebuie să știi să și dăruiești. Când nimeni nu mai fu în jur, ajunse și el la cântar. Își intră imediat în rol, căci vremea era să-l facă pe surdul, pentru a nu auzi ceea ce învățase pe de rost, în atâta amar de ani: “uitel-l și pe idiotul ăsta cum rânjește, mă scoate din sărite, tot timpul vine aici la spartul târgului, cu o mână de hârtii prinse cu sârmă. Idiotul dracului, tre’ să stau acu’ și după fundul lui împuțit, în loc să mă duc acasă”. Omul nostru le făcu complice cu ochiul Zeilor, amuzat de ideea că or fi având și ei atâtea alte alea pe cap, decât să privească jalnica scenă de jos. Deodată, tresări. Ceva nu era în regulă, ceva ieșise din tipar, fusese spart tipicul piesei absurde, pe care o înghițea fără crâcnire. “Sunt ude, auzi, sunt ude măi dobitocule, ai crezut că ne tragi pe sfoară, vii aici cu cartoane ude, să tragă greu la cântar! Ești dăștept, ai?! Pe chestia asta nu primești nimic, nici un sfanț. Marș acasă și să nu îndrăznești să-ți golești mizeriile pe platfomă, că te ia mama dracului, ai înțeles?!” Ohoooo… fără îndoială, ceva nu era în regulă, gândi febril, iar capul începu să i se rotească necontrolat, ca la o jucărie stricată. Încercă să articuleze ceva, dar în zadar, gâtlejul i se blocase de îmbulzeala cuvintelor nespuse, trebuia să-l înțeleagă cineva, el nu dorea decât să-și ia bănuțul zilei, plata, simbria, prețul trudei, era un ban ce Dumnezeu, un fleac, era dreptul lui! Căzu din pumn peste cărucior și rămase acolo, înțepenit, răsturnat pe cartoane, cu spatele împuns de legăturile de sârmă. O pâclă sângerie îi coborî pe ochi, nu avea lacrimi așa că începu să plângă cu sânge, căznit, căutând-i cu înverșunare pe Zeii lui. Aceștia îi răspunseră cu un tunet. După tunet se făcu liniște. Atunci auzi porunca să pregătească Arca. Să urce pe ea Necazul cu fericirea, Deznădejdea și speranța, Merindea și foamea, Averea și lipsa, Dragostea și pustia, Perechi-perechi, Câte două, Ca să nu li se piardă sămânța, Ca să nu li se piardă urma. Într-un târziu, se trezi izbit în față aerul încins, încărcat de urlete și vuind a forfotă. Nici urmă de cântaragiu, doar o cizmă de cauciuc ieșea de sub brațul stivuitorului mecanic, ce căzuse peste el ca fulgerul, făcându-l una cu pământul, într-o clipită. Funcționarii de la depozit făcuseră ochi și alergau bezmetici dintr-un colț în altul al platformei, cu mișcări dezordonate și gesturi frânte, absude. Nădușit, unul din ei dădu peste omul nostru, care se ridica cu greu de pe grămăjoara de cartoane. “Ce-i cu tine aici?” - gâfâi slujbașul, asudat. “Am venit cu…” “Lasă-ne, mă, lasă-ne și du-te, n-ai văzut nimic, nu-i așa, așa că nu știi ce s-a întâmplat?” - șuieră amploaiatul, vârându-i sub nas un fâșic de lovele. “Nu știu nimic, nimic nu știu din ce s-a-ntâmplat…” Dar știa. Știa că Zeii priviseră o clipă, doar o clipă, spre cele de jos. Cristian Ghinea, Lugoj, 11 august 2005