popas la izvorul cu apă nesfârșită

de-aici pornește totul cercul se dilată până la dimensiunea zilei de azi doar în centru copilul bălai privește aerul cu-o mirare mută

nu am atâta pământ pentru a umple vidul dintre coaste atâtea izvoare ca floarea deșertului să nu mai știe ce-i setea

același copil hoinărește prin păduri caută lăcrămioare printre frunze de leurdă se oprește la izvor să bea apă din căușul palmelor

un singur punct luminos într-o puzderie de goluri negre de atunci parcă în orice bătrân cu barba albă și privirea senină văd chipul Dumnezeirii

același punct se dilată până la dimensiunea zilei de ieri pe margini răsărituri și apusuri aceeași pajiște albastră doar în centru adolescentul căruia i se năzărise un izvor cu apă nesfârșită

și tot aici se reîntoarce totul cercul se-nchide până la dimensiunea firului de praf ce voi fi