Solilocvii
Pașadine în vers alb (50 - 53)
-50-
Când salcia tremurătoare-n apă
își oglindește chipul, tu, pe malul
plin de verdeață, i-asculți tânguirea.
Și oare cui de sălcii să-i mai pese
când omenirea-i frântă-n griji mărunte?
În al lor tremur îți citești destinul.
-51-
Lasă-i pe cei ce gloria deșartă
țintesc, mânați de oarbele dorințe;
rămâi deoparte, sihăstria-i blândă.
Singurătatea, știi, nu-ți e povară,
nici anticameră a servituții.
Proscris nu ești dacă-ți urmezi chemarea.
-52-
De-acuma știi: de glasuri de sirenă
nu ai să scapi, căci tuturor pe lume
chemarea vană le va fi stăpână.
Nici însoțirea, nici singurătatea
nu-nseamnă ferecarea libertății.
Cel ce iubește liber e ca visul.
-53-
Să taci ca peștele când vorba crudă
ți-e aruncată-n față. Cine, oare,
nu s-a lovit, în viață, de nemernici?
Nu te retrage în mizantropie,
cărarea fără spini nu-i pentru tine.
Te-ncearcă Dumnezeu, să nu pierzi calea.
asta îmi place cel mai mult:
“De-acuma știi: de glasuri de sirenă
nu ai să scapi, căci tuturor pe lume
chemarea vană le va fi stăpână.
Nici însoțirea, nici singurătatea
nu-nseamnă ferecarea libertății.
Cel ce iubește liber e ca visul.”
51 e bună, dar o trăiesc, n-am intrat într-u astfel de “vârtej”
la 53 mai am de lucru
m-ai făcut curios. o să caut să le citesc și pe celelalte (mai atent… probabil, unele le-am citit)
e un act de curaj, as spune. îmi plac, în general, oamenii curajoși.
pentru astfel de pilde, cei mai mulți ezită, întrebându-se “ce mă califică pe mine să…”
dar e nevoie de asumare, de inițiativă, de detașare
apreciez