Acum o dăm la relanti, să nu vină Grăbita
să ne-ntrebe dacă mai avem ceva de făcut, ceva de durut.
Ce să zicem, taică? Toate poveștile au un final,
chiar dacă unele sfârșesc neterminate ori în coadă de pește.
Uneori, mai flutură la orizont câte un steag tomnatic,
până se pierde în ceață, iar ceața n-are nimic împotrivă.
Mai luăm viteză doar când ne depășește, la mustață, Grăbita.
(Cică ne-amintim de secolul nostru, când eram în frunte
la capete de oțel sau oțel pe capete, nu mai știu exact!)
În secolul ăsta (postuman, zic unii) a uita să fii om
înseamnă mai multe capete însângerate.
(Cică nu-i posibil să țâșnească altfel ideile!)
Prea mult sânge la orizont
(ca să nu spun prea multă pierdere de energie
pentru nimicul ce ne domină).
Pe noi, ăștia mai purii, o să ne ia, unul câte unul, Grăbita.
Dar voi ce-o să faceți când veți deveni sclavii roboților?
Un poem și despre Grăbită. Ceasul lumii întregi a început să facă tic-tac. Se apropie Grăbita lumii.
Sunt multe frumuseți în acest poem. Să le descopere și alți cititori, fără să le prezint eu!