Știu, explic

Aici trebuia să fie o baladă.

N-a fost să fie, nu-i niciun bai.

O ploaie albastră, ca-ntr-un poem de Hirsch,

căzută dintr-un cer albastru eseninian,

s-a stârnit din senin,

mi-a dizolvat durerile,

puțin câte puțin.

(Scuzele mele,

n-am găsit vreo altă referință la modă!

În plus, toate comparațiile

pare că și-au trăit traiul,

mălaiul rămâne pentru voiajori.

Să tot cauți referințe, fie și nepieritoare,

înseamnă să-ți anulezi șansa propriei tale cugetări,

chiar dacă n-ai s-o prelungești

până la împietrirea-n statuie.)

Aș reveni la ceea ce a fost după dizolvare,

însă, aceasta ar însemna să scriu o baladă

despre un pașă, altul decât Hassan al celuilalt George.

Acum, serios, cum să vorbești despre tine la persoana a III-a?

(Deși n-ar fi greu să-l stârnești pe eroul din tine.)

Dacă n-a fost să fie baladă, nu va fi nimic,

nici măcar vreo închipuire de tramă epică,

nici vreun puseu de lirism,

nici afurisenia vreunui alt -ism.

- Atunci, ce vrea să fie aici? vei zice.

Dă bice și scrie ceva,

nu ne mai fierbe!

- Dar eu nu știu mai nimic, onorate domn,

ce să-ți zic?

Mi-e teamă că aș strânge toată poezia într-un punct.

Și cine să mai moșească la nașterea poeziei dinăuntru?