Aforisme despre ființă și nu numai

Cea mai recentă carte a scriitorului orădean Teodor Dume, „Vitralii pe un interior scorojit”, a apărut în 2016, la editura „PIM” din Iași, și conține o colecție de 445 de aforisme, gânduri personale, micropoeme, unele dintre ele apropiindu-se prin formă și conținut de haiku. Textele sunt organizate în două secțiuni, prima conținând aforisme propriu-zise, așezate în pagină sub forma versurilor, iar a doua, micropoeme, organizate, în general, sub forma tristihului, a distihului sau chiar a poemului într-un vers. Tematic, cele mai multe dintre ele reflectă cam aceleași obsesii creatoare din volumele anterioare de versuri, încercând să fixeze în rama timpului stări, fulgurații, devenirea unor sentimente, paradoxuri, dialoguri cu sine, rescrierea unor gânduri deja fixate în conștiința culturală a umanității. Uneori mai conceptuale, alteori mai poetice, gândurile dumiene par niște încercări de fixare în scris a unor stări comune tuturor oamenilor. Până să găsească acele cuvinte care exprimă adevărul ființei, se trece printr-o suită de dibuiri, interogații, contraziceri, chiar și reduceri la absurd, pentru ca, în cele din urmă, să se întrezărească și adevărul ființei. S-ar spune, la o primă vedere, că totul este atât de limpede spus, încât n-ar mai fi nimic de adăugat, ideile având deja puterea unor axiome. Și totuși, o oarecare nesiguranță a zicerii, teama că acele lucruri deja s-au spus (și, în unele cazuri, chiar s-au mai spus, deși nuanțele adăugate de autor ar veni să ne contrazică), că „trestia gânditoare” se va frânge cândva și vor rămâne atâtea adevăruri nespuse, toate acestea dau măsura unor zbateri între contrariile inerente ființei umane. M-aș referi, în special, la acele micropoeme / aforisme care mi se par mai reușite și lasă mai multă deschidere. Acestea ar fi textele 1, 67, 79, 121, 312, 317 și 365. La primul dintre ele aș insista puțin, fiindcă acea deschidere de care vorbeam îmi permite o altă viziune, nu neapărat diferită: „cel ce ocolește suferința / moare încet pentru că nimeni și nimic / nu poate ocoli atingerea” (p. 7). Și totuși, conștient sau nu, omul caută eliberarea de suferință, dar, fără a o cunoaște, nu are cum să fie eliberat. Liniștea sa pare, mai degrabă, neantizare a ființei. Aforismul 67 mi se pare deosebit de reușit, dacă îl acceptăm ca pe un gând poetic, nu ca având valoare de axiomă: „nicio piatră nu se scufundă / până-n adânc / singura posibilitate / ar fi / sunetul ei” (p. 25). În câteva cuvinte, gândul 79 ne lasă aceeași deschidere spre înțelegere: „a fi OM înseamnă să ai suflet de floare” (p. 29). Adică să te deschizi, să dăruiești oamenilor mireasma sufletului tău, conștient că în trecerea ta fulgurantă aceasta este singura compensație a veștejirii. Aforismul 121 aduce viziunea din ”Moartea, un fluture alb”, de fapt o „recăutare a tonului”: „moartea, o zbatere de fluture devorat / de dangătul straniu / al unui clopot” (p. 40). De fapt, dincolo de mai multe definiții date unor concepte: moartea, iubirea, ura, invidia, durerea, suferința etc., autorul se află permanent în căutarea semnului (cuvântului) care să redea imprecizia unor stări. Cum ai zice, în glumă cumva: Azi ești alb, fluture negru. / Când o să te văd integru? Pentru că, așa cum spune domnul Dume în aforismul 128, „frumusețea e o stare pe care nimeni nu o / poate reda” (p.41). Gândul 312 transmite ceea ce reprezintă un crez și un destin de poet: „rogu-vă, călcați încet // asemeni umbrei / mă retrag în mine pentru / a mi se ierta ceea ce am fost / o taină... (p. 87). Aici aș încheia scurtul meu periplu prin paginile acestui volum împlinit, fiindcă uneori e suficient să găsești măcar 10-15 gânduri în jurul cărora să se construiască o întreagă poveste: povestea unui om, din ale cărui neîmpliniri și nerostiri rămâne, poate, ideea de zbor. Spre altceva. George Pașa P. s. Pentru că mâine domnul Teodor Dume împlinește vârsta de 60 de ani, îi urez, încă de pe acum, „La mulți ani!”.