lemne și pietre după voi
sticle și borcane
după mine
toate femeile s-alerge
desculțe prin parcul meu cu vise
deocheate
ptiu să nu fii de deochi
împlinire
cu sânii tăi
vor una
dar întotdeauna alta
sau cel puțin să fie altfel
se plictisesc la fel de repede pe cât iubesc
și uită greu
sunt adevărate memorii externe
dacă uiți ceva
ele îți amintesc
prin lentilele ochelarilor tăi de soare
mi se-arată o lume mică
și cât de mare sunt eu în ochii tăi
prea frumoși să mă încapă
sub pleoapele lor dintr-o privire și aia prima
se făcea că
inimile noastre se iubeau
în strada mare
sânii tăi îmi spărgeau pieptul
respirațiile parcă
parcă nu-mi mai încăpeau
în plămâni
dădeau pe dinafară
repezindu-se
într-o noapte
am prins o cometă de coadă
când am deschis-o
era de fapt un poem alb scris mai demult
lansat în spațiul viselor tale stelare
când eram copil
visam s-ajung
coborând în tine
urc pe cele mai înalte culmi
o scară cu trepte multe
pe care n-ai timp niciodată să le numeri
obosești suind darămite
să le mai și socotești
nici măcar nu-ți
prea multe femei
au murit în mine
pentru că niciuna
nu semăna cu tine
și tot atâția bărbați
au murit în ele
pentru că niciunul
nu semăna cu mine
așa am ajuns noi
îmi iubesc țara
chiar o iubesc
așa cum este ea
cu orașele ei pline de maidanezi
primari fără stăpân hoți din buzunare
buzunarele contribuabililor
cu străzi și spații verzi
azi noapte
ți-am pictat luna în roz
și tu nu m-ai crezut
că era noastră
nici atunci când îți spuneam
că fericirea
seamănă cu tine
iar chiloții tăi erau roz
doar pentru că
în noaptea asta
am să-ți pictez luna
în roz da
îmi amintește
de culoarea chiloților tăi
când te dezbrac de ei
tot rozul din lume
îmi circulă prin vene
și mă face să
roata se-nvârte mă
și pământul
de deasupra cu o răsucire
poți ajunge imediat dedesubt
și povestea continuă...
clipa se sparge-n secunde
secundele devin minute
minutele se transforma în ore
trăim cu ea în sân
încă de la naștere
ne numără respirațiile în gând
să n-o audă nimeni
când își ascute unealta
în ritmul bătăilor
de inima...
iarba-i multă și e grasă
hârști
uneori îmi iei sufletul
și-l arunci în cel mai adânc întuneric
de parcă nu-mi e și așa
destul de noapte noaptea asta
sufletul meu nu va dormi pe-o ureche
visând în cuibul palmelor
uneori e ciudat
cum mă readun așa
în jurul meu
și mă privesc
cu aceiași ochi împrăștiați
și parcă
nu-mi vine să cred
că toate privirile acelea
sunt ale mele
ale mele sunt
oglindă oglinjoară
care e brandul de țară
în grădină am o floare
so what
pământul e rotund dar
ador abdomenul tău plat
dimineața când te-ntinzi
în pat ca pateul pe pâine
iar
mi-am internat inima în stare de urgență
într-un spital de boli infecțioase
după mai multe seturi de analize
și consultații peste consultații
stetoscopul a grăit...
pășeai în echilibru perfect
prin gândurile mele instabile
aflate într-un continuu balans
un fel de du-te-vino
repetat până la uzură
între mine și tine
la ambele capete
nu mă
eu nu mai scriu
demult în stele,
azi scriu pe coapse
și pe sâni,
cu mâini
și degete rebele,
iar ochii mei,
îți sunt stăpâni,
(aiurea), adevăratul sclav
sunt eu,
după fiecare tu
după fiecare tu
mă transform de fiecare dată
într-un câine răpciugos
să-mi ling rănile
cu limba uscată după tine
schelălăind printre blocuri armate de beton
niște pietre
te-ai strecurat printre coastele mele subțiri
îți place să fii strânsă între două bătăi de inimă
pusă la colț de ochi și admirată din toate unghiurile
(posibile și imposibile)
cu toate
castelul meu
e doar un bordei fără tine
prințeso
calului nu-i mai cresc aripi
dacă nu mănâncă jar
ce hal de făt frumos sunt
să moară el
îmi plăcea când îmi spuneai