uneori îmi iei sufletul
și-l arunci în cel mai adânc întuneric
de parcă nu-mi e și așa
destul de noapte noaptea asta
sufletul meu nu va dormi pe-o ureche
visând în cuibul palmelor
într-o noapte
am prins o cometă de coadă
când am deschis-o
era de fapt un poem alb scris mai demult
lansat în spațiul viselor tale stelare
când eram copil
visam s-ajung
coborând în tine
urc pe cele mai înalte culmi
o scară cu trepte multe
pe care n-ai timp niciodată să le numeri
obosești suind darămite
să le mai și socotești
nici măcar nu-ți
când spun țâțe
vă oripilați toți
de parcă l-ați văzut
pe dracu gol pușcă
gloanțe oarbe fraților
gloanțe oarbe
uite că zic:
țâțe țâțe țâțe
da țâțe
for god sake
e doar
Atâtea cuvinte
Nespuse, de spus
Și timpul puțin
Și ziua s-a dus.
Mai sunt și-or mai fi,
Privesc un apus,
Din care răsare,
Un chip de Iisus.
E viu și-mi zâmbește,
se sinucid cuvintele
tăcând
gândul moare doar
în gând
visul nu se mai visează frumos
a aflat că împlinirea
e doar un vis
un gând mut
ca un cuvânt sinucis
în
dacă nu te-aș scrie poezie
m-ar bate vântul tăcerii peste gură
până când mi s-ar învineți inima
ar sta ca un ceas cu limbile tăiate
sângerând clipa exactă când să tic
și când să tac
te simt da
prin fiecare por al pielii mele
te respir
pulsez zvâcnesc
și mă desprind din mine
până în tine mai e puțin
atât de puțin
încă puțin și explodez
ca
spune-mi numai un cuvânt
și inima mea se va tămădui
al doilea îl voi rosti eu
pentru că nici măcar cuvintele
n-ar trebui să fie singure
darămite ei-
oamenii
oamenii sunt făcuți
mă mai întorc o dată în mine
poate așa am să-ți recunosc
lipsa dintre coastele mele sărite
la numărătoarea ordinară de seară
ah niciodată nu mi-a plăcut matematica
cu excepția
Nu e corect să fii așa frumoasă
Și inima să-mi plângă de urât,
Că nu-i mai intră soarele în casă,
Iar luna, de ea plină, nici atât.
Stau și mă uit la tine lung
Și văd atâtea
mi-ar plăcea să stăm așa
plini de noi în pieile noastre goale
nonșalanți ca doi amanți vinovați de plăceri vinovate
la capătul patului între tâmplele lui
precum două gânduri
două vise
hai să ne împerechem cuvintele
cine știe
poate vor face casă bună și copii frumoși
îi vom crește împreună
de la literă la cuvânt de la cuvânt la vers
până vor ajunge poezie
să
știi cum ești tu?
ca o moarte!
o moarte care nu mai vine să mă ia
să mă poarte cu ea acolo departe
te tot aștept cu zilele îndesate-n sac
pregătit de marea călătorie
pentru
prin lentilele ochelarilor tăi de soare
mi se-arată o lume mică
și cât de mare sunt eu în ochii tăi
prea frumoși să mă încapă
sub pleoapele lor dintr-o privire și aia prima
Ești visul de la miezul nopții,
Când stele-o ard în întuneric
Și se-nmulțesc pe cer numeric,
Iar tu trezești în mine morții.
Și ard lumini în cimitir,
Dorințe vii aprinse-n
am vrut să scriu un poem
dar n-aveam niciun spor
te vedeam doar pe tine
numai pe tine
atât de obsesiv încât și acum
te văd tot pe tine
și toate frunzele astea
cum cad
dacă vrei să faci o faptă bună
pune o pâine mare pe masă și-o cană plină cu vin
apoi mergi afară și invită-l sub acoperișul tău
pe primul om care te va urma fără să te întrebe de ce
așează-l la
dacă aș vorbi despre porci
discursul meu ar trebui să fie o cocină
cu mirosuri aferente și grohăituri pe măsura temei
ideea de bază este să ții aproape de idee
cocina să rămână cocină
uneori privesc departe în sus
și-l întreb pe dumnezeu
ca pe cel mai bun amic al meu
dacă nu cumva are o țigară
la naiba
el îmi dă toată iertarea lui
îmi spune că are prea multă
mai
Școala m-a învățat multe, foarte multe chiar,
c-am priceput eu mai puține, asta e altă poveste de nepovestit,
dar nicio școală nu m-a învățat cum să iubesc,
o fac din instinct, sigur pe
spune-mi că exist când te privesc
cu respirația secționată
în două părți egale
suflând o dată pentru amândoi
atunci simt eu că trăiesc
acolo
în ochii tăi
mai viu ca niciodată