George Gîtlan

ploaie cu gheață- rănile pământului încă sunt calde

uneori îmi iei sufletul și-l arunci în cel mai adânc întuneric de parcă nu-mi e și așa destul de noapte noaptea asta sufletul meu nu va dormi pe-o ureche visând în cuibul palmelor

într-o noapte am prins o cometă de coadă când am deschis-o era de fapt un poem alb scris mai demult lansat în spațiul viselor tale stelare când eram copil visam s-ajung

coborând în tine urc pe cele mai înalte culmi o scară cu trepte multe pe care n-ai timp niciodată să le numeri obosești suind darămite să le mai și socotești nici măcar nu-ți

când spun țâțe vă oripilați toți de parcă l-ați văzut pe dracu gol pușcă gloanțe oarbe fraților gloanțe oarbe uite că zic: țâțe țâțe țâțe da țâțe for god sake e doar

Atâtea cuvinte Nespuse, de spus Și timpul puțin Și ziua s-a dus. Mai sunt și-or mai fi, Privesc un apus, Din care răsare, Un chip de Iisus. E viu și-mi zâmbește,

aș paște da aș paște fericit din palmele tale lumina zilei de mâine când astăzi va fi doar amintirea unei scântei aprinse să ardă în mine focul viu...

se sinucid cuvintele tăcând gândul moare doar în gând visul nu se mai visează frumos a aflat că împlinirea e doar un vis un gând mut ca un cuvânt sinucis în

dacă nu te-aș scrie poezie m-ar bate vântul tăcerii peste gură până când mi s-ar învineți inima ar sta ca un ceas cu limbile tăiate sângerând clipa exactă când să tic și când să tac

te simt da prin fiecare por al pielii mele te respir pulsez zvâcnesc și mă desprind din mine până în tine mai e puțin atât de puțin încă puțin și explodez ca

mă mai întorc o dată în mine poate așa am să-ți recunosc lipsa dintre coastele mele sărite la numărătoarea ordinară de seară ah niciodată nu mi-a plăcut matematica cu excepția

Nu e corect să fii așa frumoasă Și inima să-mi plângă de urât, Că nu-i mai intră soarele în casă, Iar luna, de ea plină, nici atât. Stau și mă uit la tine lung Și văd atâtea

hai să ne împerechem cuvintele cine știe poate vor face casă bună și copii frumoși îi vom crește împreună de la literă la cuvânt de la cuvânt la vers până vor ajunge poezie să

știi cum ești tu? ca o moarte! o moarte care nu mai vine să mă ia să mă poarte cu ea acolo departe te tot aștept cu zilele îndesate-n sac pregătit de marea călătorie pentru

dacă aș vorbi despre porci discursul meu ar trebui să fie o cocină cu mirosuri aferente și grohăituri pe măsura temei ideea de bază este să ții aproape de idee cocina să rămână cocină