George Gîtlan

dădeam de-a dura cuvântul până te-am aflat pe tine și ți-am rostogolit în palmă poezia îți semăna perfect te oglindeai în ea și totuși nu credeai că ești apoi mi

de la un timp noaptea nu ne mai încape împreună nici luna nu mai e atât de plină încât să dea pe dinafară totuși visele au rămas aceleași poate ne-am schimbat noi îmbrăcând

trăim sub tunuri și avioane cu armele încărcate cu propriile noastre păcate trăim pe timp de pace sau război (who cares?... nobody gives a shit!) mai nou trăim din nou atomic

mă mai întorc o dată în mine poate așa am să-ți recunosc lipsa dintre coastele mele sărite la numărătoarea ordinară de seară ah niciodată nu mi-a plăcut matematica cu excepția

într-o zi te iubeam tu mă iubeai mereu într-o altă zi și niciodată nu ne-am întâlnit pe aceeași alee străjuită de aceiași plopi niște oameni la fel îmbrăcați după moda timpului

zidită în vers alb ochii mei te-au spălat de toate rimele alea cu iz de vechi dumnezeule și parcă nici acum nu-mi vine să cred parcă mai ieri... putrezeai îngropată de

Atâtea cuvinte Nespuse, de spus Și timpul puțin Și ziua s-a dus. Mai sunt și-or mai fi, Privesc un apus, Din care răsare, Un chip de Iisus. E viu și-mi zâmbește,

uneori iubirea umblă pe tocuri cui înjunghie inimi cu viteza luminii nici măcar nu-ți dai seama c-ai rămas pe întuneric până când într-un sfârșit simți cât de polară poate fi o noapte

despre iubire am învățat că nu se vorbește cu gura plină faptele spun totul tot ce nu încape într-o mie de cuvinte poate fi cuprins într-un gest uneori atât de simplu cum ar fi

scrie exact așa cum te îndemn eu sus și tare răspicat să priceapă și vântul sufleor nebun ce spune cuvântul atunci când zice și lasă pământul în voia lui să se

astăzi m-a chemat dumnezeu la el m-a certat părintește spunându-mi că un înger și-a scrântit aripile zburând printre cuvintele mele și zău dac-am vrut și dumnezeu m-a crezut pe

te simt da prin fiecare por al pielii mele te respir pulsez zvâcnesc și mă desprind din mine până în tine mai e puțin atât de puțin încă puțin și explodez ca

știi uneori mă întreb oare ce gust ai miroși atât de bine a dragoste în floare cum să nu-mi vină să polenizez ca un bâzoi în călduri cu aripi de cacao ți-am spus că-mi

ard în tine dorința cu rădăcina adânc înfiptă în eroticul imaginației tale ca un mădular erect care îți răscolește creierii și-ți tulbură mințile pierdute sub mine deasupra ta eu mă

a început să-mi putrezescă vederea de când stau și mă uit la tine ca un ceas neîntors cu limbile amorțite într-o tăcere rece ca moartea atunci când mi-a îmbrățișat cuvântul și m-a sărutat

când spun țâțe vă oripilați toți de parcă l-ați văzut pe dracu gol pușcă gloanțe oarbe fraților gloanțe oarbe uite că zic: țâțe țâțe țâțe da țâțe for god sake e doar

eu sunt copacul care te așteaptă la umbra mea iubito odihnește-ți plânsul și-ngroapă-ți gândul adânc la rădăcina înfiptă în pământul cutremurat de-un dor bizar fior mă-ncearcă prin

știi cum ești tu? ca o moarte! o moarte care nu mai vine să mă ia să mă poarte cu ea acolo departe te tot aștept cu zilele îndesate-n sac pregătit de marea călătorie pentru

purtăm în inimă stigmatele iubirii în suflet apăsarea trupului durut sub semn de plumb al neîmplinirilor lumești stârnind în nopți închise între pleoape ploi de

îmi bat cuie-n tâmplă câte unul pentru fiecare lacrimă decupată din ochii tăi creponați parcă te și văd cum te uiți la mine cu privirea strepezită decojind cuvinte