George Ene

E aici o alternanță incitantă de planuri, care-și urmează în crescendo. Poeta retrăiește clipele din Vamă, spre a le transfera în imaginar, ca apoi să-și cufunde partenerul în trăirile ei laborioase, devenind din scalvă stăpâna lui. Urmează reproșul, vizavi de aviditatea ei, ca femeie: „ți-e frică / nu cumva… / să te golesc / de goliciunea ta / și să te umplu / de mine”
Începutul e magistral: „mă cuprinzi. / mă scurg / pe capota mașinii / picur / pe nisip / pe vârful pantofilor tăi / mă strângi în tine / îmi zdrobești vertebrele („de parca ai vrea /
să mi te alipesti” – pot lipsi pentru că scad tensiunea expozeului)… să te hrănești din mine / să mă hrănesc cu tine”. După opinia mea toată scriitura e naturalism pur, dar un ism acceptabil, bine pus în ecuație poetică. Îmi place cum scrii, Iulia. Poate că dezvăluirile tale (aici scoaterea vălurilor) ar trebui făcute ceva mai elaborat, poate chiar mai tandru, mai gingaș, și nu abrupt, soldățește. Dar asta vine cu timpul. Cu simpatie.

Interesant poem. Feminitate fremătândă, acaparatoare. Voință dominantă. Ne vrea la picioarele ei, și reușește… Când scrie un bărbat așa ceva e banal, dar când scrie o femeie, incită, scânteiază: „atinge-mă / acolo. /Dezbracă-mă…”, „Ia-mi sânul / cu gura”, „Udă-mi umărul / cu limba”, „Desfă-mi picioarele”, „Pătrunde-mă / pătrunde-mă / pătrunde-mă / adânc / adânc / până când / îți vei da seama / că ai căzut.” Simplitatea scriiturii sugerează simplitatea gesturilor repetate și mereu repetabile. Or, aceasta dovedește Talent – Iulia Surdu e, cu adevărat talentată. Felicitări!

Poeziile lui Teo Dume expun multiplele fațete ale unei atitudini umane de-acum împământenită la noi: fuga, fuga de oriunde, fuga de orice – fuga de mizerie, fuga de frigul acelei amorțeli care te stăpânește dintr-un motiv sau altul (al nesiguranței, totuși), fuga de tine însuți, fuga în tine însuți cu acea bifurcarea a semenilor, ca stare a fugii reflectate în eul tău… Există un motiv temeinic de a te opri din fugă: ai prins o șansă, de care, însă, nu ești sigur. Poetul stăruie pe această imagine; dar ce face? Își împachetează senzația și… fuge „oriunde / pentru că nu știu cum altfel / să-mi schimb înfățișarea / mereu aceeași”. E un motiv de fugă? Desigur, dar nu mai are unde fugi, pentru că acel „oriunde” (unde, parcă, se termină lumea) nu-i asigură realizarea șansei. Și-atunci găsește că e cazul să-și schimbe înfățișarea (mult prea) mereu aceeași. Un poem condensat, poate prea condensat. Îmi place!

Poeta excelează prin economie de cuvinte, să ne fie clar! O fi bine, o fi rău? Părerea mea că aici cititorul are dreptul la cuvânt. Dar mai ales recitatorul, pentru că sunt unii actori care reușesc să pună în valoare atât de bine cuvintele-imagini ale unor asemenea poeme, încât ni le impun asemenea unor magicieni – să le trăim, să le simțim dulceața sau arsura.
Vream să mai spun că, totuși, calitatea concentrației imaginilor e dusă de Carmen Luminița până la esențe diamantine. Personal, apreciez aceasta. Concret, în acest poem ea ne sugerează așteptarea. Dar nu orice fel de așteptare, ci o așteptare chinuită – văzută din ambele sensuri, de către o femeie, dar și de către iubitul ei. Ea o socotește așteptare-reproș: „murală în orbită / mă-nchizi”, din durere: „Ană sunt”, ca apoi să stăruie pe așteptare, „albul” (așteptarea= alb) fiind „din dor”. Punctul lui de vedere, vizavi de „Ana lui” (care, aici, e chiar Ana lui Manole, acela din baladă) e ”un ac (care) frământă / surd zgomote”… Zgomotele din poem ne sugerează multipele ipostaze ale așteptării – așteptare care e „un ac”, sau, dimpotrivă, așteptare care e urmarea înțepăturii acelui ac (tot al așteptării – ca-n balada în care Manole o aștepta pe Ana lui, care nu mai venea…).
În fine, ultimele 4 cuvinte cu care se încheie poemul – „lacomă / înghit aerul //levitez”, marchează neliniștea în forma ei pură: înghit aerul, levitez de când te tot aștept – înghit aerul și zbor fie spre tine, fie în necunoscut… Cu simpatie.

Îmi place începutul poemului: „am umblat prin copilărie / ca pe calea republicii duminica”. Sugestiv, promițător – m-am simțit tras de mânecă de acest început: „Hai să vezi ce urmează!” Și, într-adevăr, am remarcat câteva imagini demne de a fi reținute: „am ieșit infectat / cu iluzii” (boala visătorilor, și, desigur, a poeților) „oamenii ieșeau din gesturi” (ceea ce e absolut genial: să-i citești pe oameni din gesturile lor!), „viața / este un abces strâns / în interiorul trupului” („Viața e chiar o boală, pe care trebuie s-o suportăm” – Schopenhauer). Poetul precizează că n-a fost bolnav, în sensul cunoscut, deși tot boală e și aceea de a fi poet, căci ce altceva poate să ne sugereze finalul poemului: „o paralizie ivită pe limbă / a produs schimbarea / blocuri străzi oameni și sentimente // toate altfel...” . Teo, află că sunt îndrăgostit de poeziile tale. Te felicit!

Când e drept, e drept și adevărat. Așa că am operat schimbările, punând modul de exprimare (dialogul) în acord cu epoca. Mai mult, am eliminat (aproape) toate cuvintele contemporane, având grijă să nu afectez claritatea și concizia exprimării. Vă mulțumesc pentru generozitate.

Alberto, dragule, părerea mea e că dacă nu se-nțelege din prima, înseamnă că mai trebuie să stărui pe text, deși e mai mult decât limpede că e vorba despre pasărea-păsărilor care nu zboară, cu toate că e pasăre… Spun undeva că e prima care se caută la naștere(a unei ființe). Mai mult de-atâta, Dumnezeu cu mila: …”mură-n gură”!

Un poem de atmosferă, care dac-ar fi citit de la final către început ar dezvălui neliniștile, neîmplinirile, nemulțumirile autorului, fixate pe fondul său imagini („tot ce ascunde în el cuvântul / iese din mine”), culminând cu acea dorință finală, sfâșietoare, a renunțării pe moment, deși mai degrabă – nedeclarată – a renașterii ambiției schimbării ulterioare: „vreau liniște / doar atât cât să / mă pot așeza / pe linia orizontului / să uit...”. Autorul vrea să ajungă până la marginile pământului, să se limpezească. Iar motivul acestei dorințe transpare chiar din titlul poemului: e „Un fel de cădere”, nimic mai mult. Cu alte cuvinte, poemul aduce în prim plan un sentiment vag al neliniștilor nedefinite, o „ceață a trăirilor difuze”, cum numea francezul H. Bergson această stare sufletească. Cu prietenie.

Un poem al neliniștilor, extrem de condensat. Roditoarea apă a Nilului adunată „pe un curcubeu de neuroni posesivi” reprezintă neputința autoarei de a fi ea însăși („roditoarea” etc.) într-un anumit cadru, de a fi liberă într-un sens suficient de bine ascuns – de unde și acea neputință pentru care își reproșează ceva („n-am băut ape potrivite / să deschid / laptele nisipurilor”), motiv pentru care se și răzvrătește („să rod ochii din șarpele european / să fiu mai liberă”). Poezia pune în lumină nuanțe care depășesc nemulțumirile sale personale. Dacă un actor ar recita acest poem, și și-ar pune întrebările pe care și le pune autoarea, ar reuși, probabil, să-i dea nuanțe și sensuri nebănuite (inclusiv politice). O reușită pe care eu o aplaud sincer. Cu prietenie.

Extazierea femeii în fața bărbatului. Senzația că acel bărbat va reprezenta ceva pentru ea. Observațiile ei, de o finețe rafinată, sunt în fapt antene ale simțurilor ei. O femeie (și mai puțin un bărbat) simte ceea ce simt numai animalele: simte sufletul omului. Bărbatul din tabloul poetei e o provocare pentru ea, mai bine spus o prezență studiată din interior. Ceea ce el reprezintă în afară, e suma faptelor vieții lui de până atunci, alunecările lui, tristețile, neîmplinirile și speranțele lui, foarte fin evidențiate de autoare, până acolo încât speranțele ei îl trag spre ea – că asta-și dorește ea, evident. Mirosul lui de cai și de femeie o înnebunește. Pe de o parte se vrea sclava lui, iar pe de altă parte se vrea stăpâna lui, o stăpână cu suflet mare, care va ști să pună ordine în viața acestui Nimeni, care pare a fi un Fluieră-Vânt. Poezia e profundă. O trage titlul, și e suficient de bine tratată. Cu prietenie.

Bucuria se naște din neîmplinire ca un fel de tristețe dulce.
Tristețea pune stăpânire pe fire ca un fel de amânare a bucuriei.
Amăgirea că va veni e ca un fel de mângâiere.
Iar mângâierea e ca un fel de amăgire învinsă.
Tot ceea ce e ca un fel de ceva, e ca un alt fel de altceva.
Și e bine când totul se termină cu bine, ca un fel de izbândă…

E o evocare a păcatului biblic, de data asta comis prin fățărnicia fetei pozând ca inocentă.
Poemul (că poem este pentru că în cuvinte foarte puține prezintă sentimente complexe, pentru care se scriu adesea tratate întregi) ne conduce cu subtilitate către concluzie, ceea ce dovedește că dețineți un spirit de sinteză bine pus la punct. În acest spirit eu, unul, aș fi stăruit mai mult pe imaginea: „Steaua care a căzut aseară / mi-a lăsat un semn pe frunte;” și-aș fi renunțat la versul următor, care o scade: „dimineața eram cimitirul ei” (Ceea ce e prea dur). De ce spun că aș fi nuanțat mai mult cele două versuri? Pentru că, după credințele tuturor popoarelor, atunci când cade o stea se frânge un destin. Or, în cazul fățărniciei pozând ca inocență, cum steaua (a destinului, a norocului) a căzut deja, face loc unor comentarii dureroase atât pentru băiat (dacă el a iubit cu adevărat), cât mai ales în ceea ce o privește pe fată, pentru că, nu-i așa, ea e cea care va pierde, în final. Mai stăruiți pe poem, pentru că eu sunt sigur că-i veți da strălucire de diamant. Cu prietenie.

„Vrei să-mi afli adevărul?
– își întreabă Sița vărul.
Ia loc și-așteaptă puțin
Să-ți torn un pahar cu vin.”

„Stai cuminte, verișoară!
Nu mai vreau vinul de-aseară.
Dă-mi mai bine una mică,
Iar de nu, dă-mi o berică:

Adevărul dintre noi
Nu e-n vinul din butoi!”

Poezia e o reușită. Sugerează universul brownian din ființele noastre, care sunt bântuite de multe alte universuri – universuri în universuri – viață la ardere maximă, mișcare în permanentă ordine și dezordine în același timp, oricând una în locul celeilalte, la cote maxime. Am citit-o și cu voce tare și mi-am dat seama că poate fi recitată, ceea ce înseamnă că e o poezie viguroasă. Felicitări!

Ori de câte ori încerc să analizez versurile cuiva simt că iau în mâini cărbuni aprinși. Nimeni nu știe din care poate izbucni flacăra, nestinsa flacără ce va dăinui peste timp… Inspirația vine, ne caută și ne distinge pe unii de alții prin ceea ce ne dă și spunem. Vorba lui Geo Dumitrescu (din poezia „Inscripție pe piatra de hotar”): „…priviți-mă, și-o să vedeți ușor / că nu-s asemeni nimănui, în parte, / deși,-ntr-un fel, vă semăn tuturor”.
Poezia e poetul, aș zice.
Cât privește „prada”, chiar o doresc, pentru că nimic din ceea ce nu place nu poate deveni o… „pradă” – trebuie s-o recunoască chiar și…”cârcotașii”, păi nu?
Vă mulțumesc mult pentru apreciere. Comparația cu Topârceanu mă onorează.