Gelu Diaconu

Adriana:
gândul ăla stupid este chiar paranteza de final a poemului, de aceea poate să pară interesant
e bine că vii mereu

Adrian:
sunt multe întâmplări trăite de alții în care ne putem regăsi
asta înseamnă că poemul a transmis o stare, ceea ce din punctul meu de vedere este satisfăcător

Vasile:
eu mă gândesc mereu la oglinzile paralele ale lui Camil
ca întotdeauna mă bucură prezența ta

vă mulțumesc tuturor

anume de redare cât mai fidelă a realităților de acolo, deși totul este trecut, așa cum e firesc, prin filtrul subiectivității autorului
totuși întâmplările sunt autentice și sper să inducă impresia de realism nud
mulțumesc ptr cuvinte

ar fi, desigur, o prostie să-ți spun că nu se întâmplă nimic cu mine
am deraiat de la realitatea pe care o știam și în care mă simțeam cât de cât bine
sunt valori răsturnate, a căror influență poate induce versuri de acest gen, agresiv manelistice
se întâmplă că nu mai am timp să citesc, să meditez la ce aș putea scrie, să scriu pur și simplu
am cumpărat de curând \"Carnete\", de Camus, sugestionat de un eseu al lui Adrian Firică dar și de dorința de a citi ceva de calitate
mărturisesc că, pe de altă parte, îmi era puțin dor și de limpezimea ideilor camusiene
iată una dintre afirmațiile lui, aflată pe coperta a patra, care m-a pus serios pe gânduri:
\"Primul lucru pe care trebuie să-l învețe un scriitor este arta de a transpune ceea ce simte în ceea ce vrea să simtă alții. La început reușește din întâmplare. Dar pe urmă talentul trebuie să înlocuiască întâmplarea. Există și o parte de noroc la rădăcina geniului.\"
mi-am tot pus de-a lungul timpului o întrebare simplă: am sau nu talent?
douăzeci de ani am fugit de un răspuns concret, tranșant, care să lămurească lucrurile
în continuarea raționamentului camusian, îți pot spune ce fac acum: citesc pe fugă, scriu pe fugă, sperând mereu că talentul să înlocuiască întâmplarea
în rest, mi-e dor de Pitești, unde nu am mai fost de prea mulți ani și unde am rude dragi
cât despre săniuța, nu mai există, dar va rămâne mereu în mintea mea ca un panaceu al tristeții
sunt bucuros că ai trecut pe aici

observatiile tale au fost corecte, asa ca m-am conformat
multumesc pentru apreciere

promit că dau eu stea, argumentat, dacă te întorci un pic în timp, la gramatica elementară
că e păcat de școlile înalte și de atâta pregătire
nu de alta, dar îmi place, asta ca o pre-argumentare, stilul liber al acestui text
să nu se înțeleagă, doamne-fere, că e o condiție absolută

foarte bine creionate aceste rememorări, care ating o perioadă sensibilă din istoria noastră recentă
mărturisesc că le-am citit pe nerăsuflate și că am simțit în mod egal pe parcursul lecturii atât același nivel estetic, pe care l-am mai întâlnit în însemnările dvs., cât și acel autenticism care face o îmbinare fericită între proză, ca stil, și între notația riguros istorică
iată, găsesc într-un caiet de-al meu de acum mulți ani componența echipelor care au disputat acea finală memorabilă la Berna, în Elveția, pe 4 iulie 1954:
RF Germania: Turek – Posipal – Kohlmeyer – Eckel – Liebrich – Mai – Rahn – Morlock – O. Walter – F. Walter – Schafer
Ungaria: Grosics – Buzansky – Lantos – Boszik – Lorant – Zakarias – Czibor – Kocsis – Hidegkuti – Puskas – M. Toth
Au marcat pentru Ungaria Czibor și Puskas, iar pentru RF Germania Rahn (2) și Morlock
în grupe Ungaria bătuse Rf Germania cu 8-3 (3-1)

Cristi:
chiar este inspirată de un șantier muncitoresc, se numea el așa pompos șantierul dunărea-marea meagră, ctitorie a epocii de aur
la km 28 am făcut eu armata, fostul pod de lângă gara medgidia avea această bornă

Ion Vanghele

nu știu dacă-mi aparține sau nu, sau ce nu-mi aparține sau nu, ideea e că toți bărbații se masturbează, aproape fără excepție, iar termenul este unul medical din câte știu, vulgar ar fi fost să mă exprim ceva de genul \"face laba\"

Andreea

din fericire nu sunt realități de pe front, ci realități distorsionate de gândirea unui băiat de 18 ani ceva mai sensibil
și eu cred că nu m-a uitat Dumnezeu
acum, că atunci...

Dana:
este mereu o plăcere să te știu aproape
mulțumesc f mult

normal că sunteți obișnuiți cu pasul de defilare
nici în civilie nu uitați de el
mai lipsește pulanul

dar din câte văd tu duci în continuare ușa în spate

ultimul răspuns îi era adresat evident lui Alberto, căruia îi datorez de acum un miel de Paște
sorry

Cristi:

îți promit că am să încerc să-mi mai imaginez destule lucruri, deși iarăși sunt tentat să mă izolez, am eu chestia asta de la un timp, poate e un simptom preîmbătrânire, cine știe?
chestia cu cretinismul este vastă, aș putea scrie la nesfârșit pe marginea ei, ce e mai dureros este faptul că aproape zilnic trebuie să mă umilesc în fața unor indivizi care nu au nicio treabă cu bunul simț, ce să mai vorbim de cultură

Leonard:
iată, reușesc în sfârșit să-ți răspund, nu acolo unde ar fi trebuit, și îmi cer scuze pentru asta, dar o fac acum și am să încerc să încropesc un reply gen doi în unu, nu garantez pentru calitate, deoarece tocmai am venit de la serviciu și am, ca de obicei, creierii prăjiți
este vorba, așadar, mai degrabă de o ratare spirituală
nu reușesc să citesc cât ar trebui, nu am o ritmicitate a lecturilor, fără de care actul scrierii, pentru cine nu falsează, pare imposibil de realizat
mă îndrept zi de zi către o prăpastie și nu pot face nimic să mă opresc
o mașinărie diabolică s-a pus în mișcare, un sistem inexorabil căruia nu-i pot face față
sistemul de valori pe care m-am pliat pare vetust, anacronic, lipsit de vitalitate, dar îi sunt fidel în continuare, deoarece în opinia mea pare singurul capabil să mă mențină pe o linie estetică de plutire
sistemul meu de referință este același de mulți ani, poate prea mulți, ori compromisuri de genul „scrie așa” pentru că e „trendy”, n-am făcut și nici nu voi face vreodată, cu orice risc
mi s-a reproșat deseori că am urmat necondiționat o anumită linie, impusă în evoluția douămiistă de poeții americani, care la nivel de expresie se manifestă într-o manieră anticalofilă și care adoptă îndeobște exprimarea frustă, debarasată de metafore, stilul direct, fără floricele, dar atenție, plin de sensuri grele, care nu se pot deduce întotdeauna ușor
ei bine, celor care cred asta despre mine îi invit să citească poezia lui Camil Petrescu, îndeosebi „Ciclul morții”, și poate vor înțelege anumite lucruri
de aceea termenul „ratare absolută” îmi este extrem de familiar
ca și cel de „dragoste absolută”

Adriana:

am stat mult timp la etajul doi, unde era posibil să mai am o șansă
de aici nu mă mai mut oricum
iar de mințit, mai ales când scriu, nu pot, pentru că aș nega singura convingere fermă pe care o am, și anume confesiunea totală
poate că voi avea în continuare de pierdut, dar dacă vă am pe voi alături, balanța va fi pozitivă mereu

Leonard:

așa cum spuneam, văd această ratare mai mult ca fiind una spirituală
în rest, slavă Domnului, încă mă mențin pe linia de plutire

vă mulțumesc tuturor pentru opinii și vă cer scuze pentru eventualele inadvertențe

eu sunt un exemplu viu

citesc, intr-adevar, o carte incomoda
obiceiurile cede ca e cam tarziu sa la mai schimb
iar aceasta renuntare se refera numai la acest ciclu, cu gelu in rolul principal
am sa schimb doar ipostaza

multumesc pentru simpatie

sunt două zone ale poemului care suferă întrucâtva, începutul cu un fir narativ eminescian, ușor de pus în oglindă cu „și era una la părinți” în versul doi, pe urmă exprimarea oarecum desuetă, dar atenție, nu blamabilă, care poate fi foarte bine eliminată fără să lase goluri, „să-mi măsoare clipele de dragoste”, însă miezul poemului, cu acele cârlige pe care aproape că le-am simțit fizic, amintindu-mi, evident la o scară mult redusă, de acele de pescuit care mi se înfigeau din neatenție în buricele degetelor când eram copil, are forță, putere de sugestie, de care tocmai am amintit, iar coloratura se păstrează totuși, în ciuda traumelor, în aceeași notă de nostalgie cu care autorul ne-a obișnuit
apoi rămâne finalul, deși un pic romanțios, cu acea cască de soldat, cu recurența unor vise poate nu de copil sau de adolescent, ci din altă viață, dintr-o lume pierdută, rămasă în pagini de istorie, timpuri imemoriale pentru memoria recentă, cu soldați rămași pe câmpuri pustiite, cu războaie fără învingători și fără învinși
am avut o lectură plăcută

aș elimina cacofonia din subtitlu
asta de dragul poemului, care se vrea ușor bizar, ușor melancolic

corect este bonnie (parker) & clyde (barrow)

dragă vecină, e o veste excelentă, dau eu din toată inima steluța pe care nu o poate da Andrei

îmi pare rău că nu pot ajunge ca să-i susțin și eu, măcar prin prezență, pe cei doi lupi tineri
vă doresc multă baftă din Cora, unde și mâine am să vând oamenilor \"visele lor uscate\"

în track 5 spuneam așa:
„aerul comprimat mă lipește violent
de pereții din care cresc
bureți roșietici inofensivi”
de aceea în track 7 reiterez ideea
“acum marginea zidului e dură”
spun: “o voce de femeie urlă” deoarece această femeie nu este prezentă fizic, ea este identificată cu “gangul” care face posibilă renașterea
“ploaia mitralia asfaltul cu gloanțe de apă” este o expresie dragă mie din cauză de Gellu Naum
“carne sângerie” deoarece poate exista și carne uscată, stacojie, tocată etc.
mulțumesc

la \"Cafeneaua literară\" am trimis un grupaj de poeme, însă nu am primit niciun răspuns
în \"Oglinda literară\" nu am apărut încă, dar nu e timpul pierdut
în afară de \"Mesagerul Olteniei\", unde mi s-a publicat un grupaj de poeme cu amabilitatea Mădălinei Maroga, am mai apărut în revista \"Tomis\", numărul din octombrie 2006
și evident articole ditirambice în ziarul \"La datorie\" în 1982