(ai avut singurătatea)

Singurătate lucrătoare,
ușor impersonală, aer greu
dar în același timp subtil...

Am simțit dorința să pot picta
totul, eu nefiind pictor,
inclusiv și pe
discretul spectator...

Am căutat culorile -
peripeție delicată...
Am găsit în minte griuri saturniene
și griuri din puful vrăbiilor...

În lumina sărmană a serii văd
galbenul pâinilor, dus și el
înspre gri, înspre vrăbii...

Vă felicit sincer, și vă mulțumesc;
mi-am luat partea mea de poveste...

din spatele ferestrelor, acolo unde singurătatea prinde contur, se produce o rupere de exterior chiar dacă ei ”se întorceau cu pâini în brațe/iar siluetele bărbaților se desenau/pe asfalt”. Separarea de afară devine totală ”mai târziu”, când ”lăsai colțul perdelei să cadă”, ca o ceață lăsată atât peste umbrele de afară, cât și pentru interiorul în care doar singurătatea respiră. E aici un transfer parcă afară/ înăuntru, unul inițial vizual, apoi coborând miezul ființei... cu plăcerea lecturii,
numai bine,
alex

Aurel:
interesantă abordarea ta, mulțumesc pentru vizită

Alexandru:
eu am vrut mai degrabă să mizez pe jocul umbrelor, pe ideea de alunecare abruptă și rapidă a întunericului pe muchia blocului, întuneric care înghite tot, plus fuga din calea lui, care de fapt este o altă fugă, interioară, teama că \"ea\" a dispărut deja
pe de altă parte este corectă afirmația ta legată de acel transfer afară-înăuntru, chiar dacă eu nu m-am gândit la un astfel de sens
mulțumesc pentru semn

cred că folosirea intensivă a imperfectului ca timp verbal se potrivește mai degrabă exagerării, atfel discursul poetic își pierde mult din impact (pentru o exemplificare de genul ”așa da” vezi ”năstalghia” lui șerban foarță, unde distinsul abuzează de acest timp, însă prin asociere cu generalizarea forțată în scopuri satirice). iarăși, gerunziul funcționează excelent pe post de frână a acțiunii, ori tu îl folosești (de două ori) tocmai la final, pentru a estompa ceva și așa destul de static și discret.

dar, pentru a nu mă limita doar la feed-back negativ, îți dedic ultimul text, ție și lui costică brădățan, fostul meu seminarist de etică, supranumit (via jean-jacques rousseau) ”omu bun de la natură”.

al dumitale caragialean, care închee zicându-ți

să trăești