cântec pentru johnny

Toate lucrurile noastre au încăput într-un camion. Mobila dezmembrată, covoare făcute sul, cratițe, cutii, dormeze decolorate, frigiderul Fram, saci cu haine, cărțile făcute balot, împachetate în ziare și legate cu sfoară ordinară. Camionul avea pe cele două portiere câte două șiruri de pătrate albe și negre. Parcă erau fragmente dintr-o tablă de șah. Șoferul, bărbos, cu o șapcă cenușie pe cap, de sub care îi ieșeau flocii argintii ai părului, cu țigara în colțul gurii, cu cămașa albastră și cu sacoul bleumarin, ros la coate. Stătea rezemat de botul camionului și se uita cum încărcam. N-ar fi pus mâna să ajute jigodia. S-ar fi ales și el cu un ciubuc. Dă-l în pizda mă-sii, i-a zis tata lui nea Gigi. Taci că te aud copii, l-a repezit mama. Are dreptate, făcu nea Gigi. Taxează la oră, nu vezi că are aparatul pornit? Foarte bine, pula bacșiș, zise tata printre dinți. Avea dreptate. Curgeau apele pe noi. Doar soru-mea era scutită de cărat. Prea mică la cei cinci ani ai ei. Eu aveam zece. Suficient ca să car pachete cât mine de grele. Mi se lipise maieul de spinare. Afară cred că erau zero grade. Dimineața a început să burnițeze. De atâtea drumuri ne-am murat. Și pe dinăuntru, și pe dinafară. Și șoferul rânjind, rezemat de botul mașinii. Măcar de-ar fi crăpat de frig. Dar era obișnuit, nenorocitul. Îl durea-n cur că un puști de zece ani cară la saci cu haine. Hai, mai repede că ne-apucă noaptea, făcea tata. Mai avem și de descărcat. Bine că avem. Cu televizorul a fost o problemă. Cred că avea o sută de kile. Aparat sănătos, rusesc, cu mii de lămpi care străluceau prin găurile capacului de carton. De sus, de la mansardă, pe scara în spirală, până în stradă, la camion, nu era de colea. Tata și nea Gigi s-au oprit de exact opt ori. Știu, pentru că am numărat. Așa m-am mai odihnit și eu un pic. La sfârșit mama a dat cu mătura, a pus într-un colț gunoiul, într-o ladă, și gata. Casa din Nicolae Iorga 37 bis devenea amintire. Tata, mama și cu nea Gigi au băut câte o bere, ca să-și mai tragă sufletul. Mie și soru-mii ne-au dat câte un citro. Bun și ăla, decât apă chioară de la chiuvetă. Soru-mea a început să plângă ca proasta. De ce plângi fă, zise mama. A dat din umeri. I se înnodau lacrimile sub bărbie. Probabil știa ea ce știa. Și mie mi se pusese un nod în gât. Lăsam totul în urmă, prieteni, școală, grădiniță, Piața Romană cu tarabele ei, teatrul de copii, cinematograful Patria, care era aproape peste drum. Acolo am fost prima dată la cinema. Nu-mi mai aduc aminte ce film rula. Eram prea mic. Știu doar că am fost vrăjit de ecran. Mama îmi cumpărase o pungă de bomboane, ca să stau cuminte. În timpul filmului am început să foșnesc celofanul. Unii au început să șuiere. Tata mi-a tras una după ceafă, de era să-mi sară bomboana din gură. Așa am învățat că la cinema trebuia să stai cuminte, să nu faci zgomot. Și n-am mai făcut niciodată. Nu cât am fost copil. Șoferul a învârtit manivela, motorul camionului a tușit un fum negru. A scos apoi manivela, s-a urcat la volan și a început să-l tureze, ca să-l încălzească. I-a făcut un semn tatei că gata, e-n regulă. Tata s-a urcat în cabină cu televizor cu tot. I-a fost frică să-l lase în spate, cu noi, ca să nu-i sară vreo lampă, de la hurducături. Auzise că au fost cazuri când oamenii au cumpărat televizorul, li s-a făcut proba în magazin, totul a fost ok, dar când au ajuns acasă n-a mai mers. Așa se întâmpla: se desprindea câte o lampă din soclu, nu trebuia neapărat să cadă, ci să se desprindă nițel. Era suficient ca să rămână fără imagine, fără sunet, ba uneori chiar fără nimic. Mort de-a binelea, aleluia! Pe urmă drumul la depanare, la garanție, alți bani, altă distracție, ciubuc pentru meseriaș, ca să-l repare mai repede, bani de taxi, că nu puteai să cari pe jos ditamai hărăbaia. Era în garanție, dar tot te costau ceva biștari. Așa că tata a preferat să-l țină în brațe. Doar era averea familiei, cel mai scump lucru al nostru. Chiar dacă mai avea destule rate până să-l achite. Sau, de fapt, cu atât mai mult.