Amar de vreme a trecut,
Zdrelind genunchii mei de lut
Căzuți în semn de rugăciune,
Iar, gâtul mie înțepenit de amărăciune.
Cad istovită sub tâmplele însângerate
Ce îmi inundă calea spre
Astăzi am decis păianjăn să fiu,
Să îmi țes în pânză drumuri spre tine.
Ne știm! îi detest pentru viața lor surdă,
Ascunși pe la colțuri, în case să ne vâneze,
Pândesc întunericul să iasă prin
Te-am iubit de la izvor
Când pășeam spre viitor.
Greierii tășneau sub nori,
Iar poteci trasau culori.
Unduind se întreceau
Temeri, ce răpuse și goneau;
Și noi
Tresari în primăvara-mi
Cu tremurul tău verde;
Din frageda-ți mireasmă
Respir a lumii noapte,
De tine înviorată
Atunci când seninul nu răzbate-demența.
Sculptură de nisip renasc
Astăzi din tine;
Ca vântul să mă sufle
Când timpul îl gonesc.
Eram fără de mine
Sub nouri ce rostesc;
Atâta măreției prin plete, împânzesc
Pe chipu-mi ești sărut și
Aidoma ție, îmi smulg astăzi odoruri
Plăpânde în trupu-mi de ceară;
Pășesc în culori ca o toamnă din vară
Și înalță castele, în gânduri ocoluri.
Sudori iar inundă portretul iubit,
Să curgă-n
Ne suntem versuri în trăiri
Când lunecă-n adâncuri pline de jar;
Și-n voioșie clipocesc izvoarele-n priviri
Aici, doar noi înseninăm un timp amar.
De nu știam rumoare din iubiri,
Să ne întindă
Sărut iar trecutul
Din cruntul prezent,
Lovind orologiul
Cu pumnii de fier.
Trezesc iar odorul
În pântec născut,
Privind spre cavoul
Din mine, din lut.
Sting zile cu soare amar
Și
Zbucium din iubire în vene se cunună,
Gonind alese mituri cândva de noi rostite;
Sub umbrele de clipe întreg ne-a fost amurgul
Nejudecat se încruntă în pântec, El , finalul.
Plutim deasupra
Și lasă-mi toamna
Pe chip să răsară,
Sub pleoapele mele
Frunzărind amintiri adormite.
Respiri adiere în mine
Când pașii-ți urmează,
Stau eu, azi, de strajă
La vechiul castel.
Tu,
Viori mă cufundă,
Sub pași de nisip
Și corzile umblă
Pe valuri și ritm.
E vals de culori,
Cu soare prin păr;
Iar vântul aleargă
Suflând printre nori.
Trezește copile!
Un cânt fără
Pesemne că vreau să mai stau
În brațele tale de cârpă;
Pesemne că sunt și te am
Pe trupul meu și pe tâmplă.
Pesemne luceafăr te chem,
Fereastra o deschizi fără veste;
Pesemne ești un cânt
Cerne iarna,
Mă cerne prin tine.
Să plângi când nu vine
A mea primăvară!
Peronul mi-e martor,
Picioru-mi troznește;
Sosesc, dau de veste,
Pășesc călător.
Semnalul ne-adună,
Când n-avem
O femeie și-un costum
Doi la braț, își văd de drum.
Dar trăsura fără cai,
Îi așteaptă în tramvai.
Un obraz îmbujorat
Ce tânjește la un pat,
Scotocește-n buzunar,
Pentru o masă și-un
Meditez asupra mea
Ce pot fi, ce pot afla;
Sunt cuprins de stângăcie
Să fie ea o stafie?
Ochii-i am doar să-i deschid?
Sunt lucid!
Aș vrea să știu...
Mă trezesc fără să fiu.
Veșnicia ce-o
Se descompune spiritualitatea
La picioarele umanității
Ca-ntr-un vârtej continuu,
Fertil ca o madonă.
Încătușat mi-e trupul
Cu aromă boreală;
În parcul fără nume,
Acum, la tine-n mână.
Îngăduie-mi, nobile uriaș,
Sub cerul tău lemnos a dăinui;
Poartă-mi de grijă să izbăvesc toamna
Și brațele tale să-mi descâlcească
simțirile funebre.
Frunzele tale să-mi dojenească
Freamăt surd
Din frunză-n frunză,
Rezemată-i stânca-n umeri,
Ea scobește a mea privire
Când se scaldă în pârâu.
Tu cheie fără de urme!
Te înalți până la soare,
Fluieri vântul la
Natură,
Tu chip de mamă!
Cu ochi verde
Din mușchi sălbatec.
Sânul tău dulce
Din stâncă făurit,
Prelinge-n trupuri
Doar virtute...
Ai costumat
Ale noastre umbre
Cu patru mantii
Mucuri de țigară
Colcăie-n scrumieră,
Nu e o premieră.
Iar aștept de-o vară
Să vină...
Septembrie.
Frunza ta boțită
Se poate adormită,
Ai trimis-o-n grabă
Să-mi agațe lacrima
De ploaie
Ce-ai crede oare despre mine,
Dacă-ntr-o zi m-aș sinucide?
Petale negre din Satan ar înflori
Și țepi de sânge din mine ar tâșni.
Sfânta scriptură căzută sub păcat,
Îmi va incendia credința
GP