În casa poveștilor

desi \"azi
e ziua când
eu
pe mine
mă
am\", poezia te indeparteaza de sinele tau, te insingureaza, poate ca nu mai ai pentru ce lupta \"mi-am sfârșit războaiele înainte de ora 17\", si asta o face mai ermetica, mai impunatoare pentru cititor.

Un poem bine inchegat in metamorfoze. Obti in acest tempera o nuanta bine definita in care iti place sa abandonezi jocul cuvintelor.

Daniel, da, insingurare, dar o insingurare dorita, asteptata. In casa povestilor, fata in fata cea de pana la ora 17, cu mine :)- departe de lumea dezlantuita. :)
Multumesc pentru vizita si comentariu.

are pe \"vino-ncoace\" aceasta casa a povestilor tale, desi e usor sarcastica, mimand un zambet (asa cum doar femeile stiu sa mimeze zambetul:) )...
mi-a placut si imaginea fericirii prinsa de crosetul cuvintelor tale:
\"mi-am croșetat într-o singură dimineață
fericirea asta cu unu’ pe față unu’ pe dos\"

cu bine,
Dana

Dana, hei, m-ai prins si de data asta :), incercam sa mimez zambetul dar nu a scapat ochiului tau cunoscator, de femeie care stie :)
Madalin, Dana, multumesc de incurajare :)

Interesantă sinergie între vizual și scriptic, de-a dreptul surprinzătoare pentru mine.

Heeei, Feri, m-ai surPrins :)), bine te-am regasit si pe aici si multumesc de vizita :)

Prea putine imagini care sa nu fi fost folosite inainte, poezie explicativa, dintre acelea care se apropie de termenul \"kitsch\". Te comentez asa fiindca stiu ca poti mai mult.

Bine te gasesc pe aici...:) Ce as putea sa mai adaug la aceasta poezie? Daca tot suntem la capitolul surprinderi in flagrant :), o recitesc si parca as da putin din coate ca sa-mi fac loc in casuta ta de martipan ;)ca oaspete, sa speram ca nu nepoftit.

Andreea, crezi ca nu stiu ca imaginile nu sunt absolut deloc noi? Tocmai de aceea am vrut sa \'\'umilesc\'\' o anumita stare :)) Oricum, partea buna este ca tu crezi ca pot mai mult; si eu cred :))Si orice sut fie si in dosul unei stari e un pas inainte :)). Te mai astept si alta data.

Adela, azi esti binevenita, e ziua mea de primire :)

Poemul Gabrielei descrie tocmai acea rutină cotidiană, războiul cu lumea de până la ora 17, apoi casa cu gust dulceag și însingurat, fie ea de marțipan sau nu, unde așteaptă încă un rând de ore croșetate unul pe față unul pe dos. Lucrurile mărunte fac fericirea, e banal, dar cât de adevărat, numai că ele au dispărut din obișnuit, și, odată cu ele, și siguranța conferită de iubire (nici măcar zâmbetul tău cu gropițe nu mă poate convinge, nu-mi mai promite nu nu-mi promite luna). Spre final, apare regăsirea, spusă clar, răspicat, cu o voce sigură:

azi
e ziua când
eu
pe mine
mă
am

În final, poeta explică de ce pare că a utilizat clișee arhicunoscute:

ceva atât de banal nu poate fi dorit
decât uzând aceleași clișee
arhicunoscute

Este un poem despre fericirea cotidiană, bine realizat, ilustrat cu o fotografie de profesionist.