poem cu lumânare stinsă

un poem scurt, dar de esență, îl văd metaforic în sine, un suflu puternic, acela care stinge lumânarea să se poată scrie în acea tăcere pe care poetul o mută ca pe prima piesă pe tabla de șah a vieții! o partidă de șah spirituală între poet și Dumnezeu!
ei bine, ultimul vers încununează legătura, jurământul de dragoste prin inelul de oameni!

Lumina din întuneric este însuși poetul, el poate scrie cu ochii închiși, cu luminile stinse, pe întunericul copleșitor până îl absoarbe în întregime și totuși numai el este capabil să transforme acest hău poetic în ceva luminos. Frumos, am citit poemul tău dimineața pe stomacul gol și mi-a trecut foamea. Așa putere au cuvintele.

Dragostea, inelul care adună în jurul său mulți oameni, uneori te condamnă la singurătate, contemplând în tăcere – „ești doar tu cu Dumnezeu/ pe o tablă de șah/ unde muți primul tăcerea - alte ori te sufocă, lipsindu-te de tine, îndepărtând lumina.
Pentru aed, solitudinea e benefică. El se detașează voit de oameni și trăiește în propriul univers, dincolo de promiscuitatea realității.