Mă arde ca pe tutun;
Lent, mă transform în scrum.
Lumina tutunului încins mă respinge,
O privesc, poate înapoi mă va trage.
Toate cuvintele ce le aud,
Le simt, le ating
Şi regret că le țin în palma
Cum aş putea să mă închin?
În fața acestui umil destin?
Sunt slujitor al Domnului,
Nu unui darămite „conceptului.“
Eu nu pot îngenunchea,
Cum de viața mi se putea lua?
Deciziile îmi curg printre
Luna pare plină,
Prevestind așa-zisa ruină;
Eu cred că-i superstiție,
Nu se poate o alta direcție.
Jocul are reguli:
Distrează-te, prin pasiune;
Ține direcția, prin datorie.
Tu, croiește calea,
Dar
Te iubesc,
Chiar dacă n-o crezi.
Seara mă întind spre stele:
„Oi fi tu una din ele?”
Îmi spun copilărește:
„Balta are pește.”
Multe specii, felurite personalități,
Însă tot după tine tânjesc;
Să mă
Arhanghelul meu preasfânt,
Rostește-mi încă un cuvânt;
De vrei, de nu vrei,
De mă iei, ori nu.
Luminos este chipul tău,
În miere este îmbibat glasul tău.
Fără frică, dă din aripi;
Apropie-te de
Începi rotind cheia-n broască,
Urmează acoperit de o astrală creastă;
Doreşti să fii?
Aici, alături de mine?
Recalculezi şansele,
Minutele să se ducă?
Minuțios mă analizezi,
Tainic, chipul mi-l
Și dacă ești așa de sigur,
Arde tot ce lași în urmă;
Ca pe țigara ce-o tot duc la buze,
Aprinde-mi-o lung, priveşte-mă de bun augur.
Prefă-te zeu în toiul nopții,
Când sufletul îți soptii.
Tot ce
În metroul monoton,
Te recunosc…
Ești lipsit de ton,
Nu mă poți auzi…
O floare ce odată am admirat,
Acum o privesc debusolat.
Ofilită, palidă, parcă obosită,
Mă analizează în amănunt.
Clipele din
Fiecare zi ca o provocare.
Atenția este în procesare,
Iar mintea e-n înecare.
Vreau să fiu concentrat.
Obstacol… Un misterios substrat
C-un uriaș conglomerat,
Încurcat, dezordonat.
Am atâtea lucruri
Ce e mai ușor să faci?
Să suporți o mie de draci
Sau
Lacrimi și teatru să faci?
Te dai mică, amărâtă,
De putere veșnic lipsită,
De straie dezgolită;
Dar în adâncul sufletului,
Te bați în umărul
De ce nu mă vezi?
Să gândești mai mult decât crezi?
Mă mulțumesc cu ce am,
Nu tânjesc după ceea ce nu am.
Cine face asta este un laș,
Fără vreun vis;
Privat de un lăcaș ,
Într-un continuu
I
Sunt doar un om
Ce trece prin timp (sau tine),
greşind zi de zi…
Şi învățând,
Dar sunt negru;
Fără aripi, non-integru;
Cu coarne,
Prinse între sprâncene,
Ca nişte zăvoare.
Cum, oare, trec prin
Copacii sunt goi, fără pic de zăpadă.
Tânjesc după pisoi,
Flori, vânt, ciocănitori,
polen, fluturi mirositori,
După nopțile cu licurici
Pe câmpul plin de lunatici
Ce privesc neîndeajuns cerul,
Unde-i
„Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează!“ (Mircea Eliade)
Pe drumul plin de tumult
Pășesc doritor.
Pielea mi-e mistuită de flăcări,
Nu mă pot lepăda de acest
Trebuie.
Un termen vag definit.
Tot ce ştii; puțin clar
E finit, ca-n calendar.
Mai repede îți vine a zice:
E ceva ce nu se stinge.
Nu trebuie.
Un termen, dimpotrivă, limpede.
Tot ce ştii,
Dacă nu-i nimic personal în poezie,
Poți să mori în afazie.
Să scrii despre sufletul tău contopit,
Cu un altul, visceral, împrietenit;
Nu înșirând cuvinte goale,
Ce din coadă au să sune.
Ci numele
Înger ceresc,
Destrămat din inimă;
Fără membre, dezanima
Întregul glob pământesc.
Întunecat, neajutorat,
De Dumnezeu nedrept jurat;
El trage lung din țigară,
Ce păcat a mai ispăşit diseară?
Filtrul
F.