Fiecare zi ca o provocare.
Atenția este în procesare,
Iar mintea e-n înecare.
Vreau să fiu concentrat.
Obstacol… Un misterios substrat
C-un uriaș conglomerat,
Încurcat, dezordonat.
Am atâtea lucruri
I
Sunt doar un om
Ce trece prin timp (sau tine),
greşind zi de zi…
Şi învățând,
Dar sunt negru;
Fără aripi, non-integru;
Cu coarne,
Prinse între sprâncene,
Ca nişte zăvoare.
Cum, oare, trec prin
Ce e mai ușor să faci?
Să suporți o mie de draci
Sau
Lacrimi și teatru să faci?
Te dai mică, amărâtă,
De putere veșnic lipsită,
De straie dezgolită;
Dar în adâncul sufletului,
Te bați în umărul
Și dacă ești așa de sigur,
Arde tot ce lași în urmă;
Ca pe țigara ce-o tot duc la buze,
Aprinde-mi-o lung, priveşte-mă de bun augur.
Prefă-te zeu în toiul nopții,
Când sufletul îți soptii.
Tot ce
În metroul monoton,
Te recunosc…
Ești lipsit de ton,
Nu mă poți auzi…
O floare ce odată am admirat,
Acum o privesc debusolat.
Ofilită, palidă, parcă obosită,
Mă analizează în amănunt.
Clipele din
De ce nu mă vezi?
Să gândești mai mult decât crezi?
Mă mulțumesc cu ce am,
Nu tânjesc după ceea ce nu am.
Cine face asta este un laș,
Fără vreun vis;
Privat de un lăcaș ,
Într-un continuu
Dacă nu-i nimic personal în poezie,
Poți să mori în afazie.
Să scrii despre sufletul tău contopit,
Cu un altul, evisceral, împrietenit;
Nu înșirând cuvinte goale,
Ce din coadă au să sune.
Ci
„Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează!“ (Mircea Eliade)
Pe drumul plin de tumult
Pășesc doritor.
Pielea mi-e mistuită de flăcări,
Nu mă pot lepăda de acest
Trebuie.
Un termen vag definit.
Tot ce ştii; puțin clar
E finit, ca-n calendar.
Mai repede îți vine a zice:
E ceva ce nu se stinge.
Nu trebuie.
Un termen, dimpotrivă, limpede.
Tot ce ştii,
Înger ceresc,
Destrămat din inimă;
Fără membre, dezanima
Întregul glob pământesc.
Întunecat, neajutorat,
De Dumnezeu nedrept jurat;
El trage lung din țigară,
Ce păcat a mai ispăşit diseară?
Filtrul
