Florina Daniela Florea

m-o confuzat ”Dârstele”, așa că sunt în ceață

aș fi zis ”brâu”

sunt curioasă care e dezlegarea la ceva ațât de înnodat

(aș reformula cumva ”De-un alt fel puse-s pe talii”, sună ciudățel)

nu e sprijin, chiar îmi plac poeziile tale și, cum mă loghez destul de rar, le citesc atunci când pot.
la fel si cu acest text: am zâmbit pentru că am realizat că eu însămi am ciorba în câteva texte deja de pe aici, cât de profund e înrădăcinată ciorba la români, așa că, de ce să nu fie leitmotiv al curgerii zilelor noastre :)

p.s. nu pricep partea cu spiritele domolite, iar nu sunt update
p.p.s. nu fac turism de documentare pe tema asta, când umblu pe unde umblu absorb cât pot din orice: culori, arome, gesturi, flash-uri întâmplări ș.a.
oriunde aș umbla se și mănâncă, evident, iar ai mei sunt ciorbari, deci căutau asta în meniu, cum nu era...întrebări, discuții etc :)

1. Miruna Pîslar – o persoană din șase
2. Doru Mihail – se cheamă tambour
3. Tego – coțcarul

să știi că nici la sârbi, nici la croați, nici la greci, nici la unguri - în fine, pe unde am mai umblat - nu am găsit ciorbă (decât de pește - dar nu acrită cu borș sau cu roșii ca la noi, ci mai curând spre gulaș - cu multă paprika - pe la unguri și sârbi), deci ciorba e de-a noastră , în concluzie (ca să nu fiu offtopic), astfel că e evident că în filmele românești se mănâncă ciorbă, deci bancul ăla are la bază un adevăr istoric :)
(de perișoare nici nu mai spun ! )

Zsupa, leves, minestra etc mai aveau câte unii, dar ciorbă..ba
De aici și zicalele românești ”Cine se frige cu ciorba, suflă și în iaurt.” / ”Nu-ți băga nasul în ciorba altuia.”/ ”Prea mulți bucătari strică ciorba. ” ...și-or mai fi și altele (zicale, mă refer)

Și , clar, acesta e un comentariu fără nicio subtilitate, fără insinuari, doar clincănit discret că am fost pe aici

p.s. și eu aș arunca salata de cartofi cu pește :)

Partea de fraza care m-a făcut să scriu comentariul de mai sus este ” VOTANT CU DREPT DE VETO :)))” pentru că nu i-am văzut logica (la ce să mă opun, cum să mă opun daca vreau să particip la alegerea unui poem, la ce BUN să votez daca mă opun etc)
Negăsind logică, fiind urmată și de un hohot de râs, am considerat că e ironică.
Iartă și tu că nu am priceput gluma și aprecierea, uneori se pare că (ne) citim diferit față de ce am fi vrut.

O scriu cu inima deschisă, ar fi păcat să nu participăm fie prin implicare directă (voi, poeții care participați), fie prin votul ascultătorilor (cei ca mine)

Țin să mulțumesc lui Bogdan, pentru perseverență și implicare (pe lângă poezie, și pentru fondul sonor inspirat ales la montajul textelor)

Chiar am scris serios și cu, spun eu, bun simț, nu e nevoie să mă iei la mișto, obișnuiesc să tratez cu respect orice scriere a colegilor, implicit și în cazul unui concurs.
Evident că mi-au plăcut și alte poezii, nu doar cele votate la final, dar trebuia să aleg doar 3.
Legat de votul "impresionist", e prea vag formulat de tine. Sau sunt eu prea impresionabilă.
In fine, poate nu ai vrut să fii ironic, dar pe mine așa m-a "impresionat" comentariul tău.

S-auzim doar de bine!

Succes colegilor, eu sigur voi fi aici, ca si data trecută, doar să prind ”momentul” agonic-poetic de la început.

cumva, separat, pentru FLorin, un fel de explicație:
să știi că, pentru a vota, am ascultat întreaga serie o dată (cu rabdare, printre melodii, si bifând care cum ce text), ceea ce a însemnat circa o ora, atentă să ascult și să prind și mesajul, etc.
Fără a le asculta pe toate (poemele) în același calup, nu am putut propune clasament, cel puțin așa a fost cazul meu. Drept care, în decurs de o ora, l-am schimbat de vreo 3-4 ori. (cu notițe! :) )

Asta necesită: timp, atenție, și momentul prielnic în calitate de ascultător dar și ”votant”, ceea ce înseamna un cumul de condiții de îndeplinit simultan:).

Ce am observat, ascultând, e că o poezie recitată de un coleg a sunat altfel decât citită în gând de mine pe site, de exemplu cum a fost poezia Ottiliei, după ce am ascultat-o, am schimbat tot clasamentul, are ea un mod fain (pentru mine) de a recita si poezia ei a ajuns ”altfel” la mine.
(acum , ori de câte ori citesc vreun text de-al Ottiliei, parcă o și aud recitând :) )

În fine, ce voiam să spun e asta: chiar dacă doar ”votant” (dacă se dorește a fi pe bune, evident) - e nevoie de puțină atenție și, evident, timp și o anume stare de spirit - necesară ascultării de poezie - ceea ce nu se întâmplă, din păcate, prea des în lumea asta în care ne petrecem zilele, oricât de mult mi-aș dori-o.

Scuzați eventualele greșeli de tastare și dacă m-am repetat. Am prins o ”fereastră” deschisă pentru puțin timp în lumea mea.

Încă o dată, succes tuturor!

muzical autentic, ton cald, dar lucid, de o simplitate fermecătoare, care nu se ia prea în serios și tocmai de aceea m-a prins, la fel și jocul fonetic („Flori, Lori, Lorelay”)

un fel de fata morgana , FLorelay a ta pare să joace și rolul muzei și al tentației, dar și al detașării

Cu matinal zâmbet de cafea, după tranziția dintre vis și real transmisă de poezia ta,

în textul acesta ai reușit să creezi o lume închisă și, citind, am simțit că pătrund într-un spațiu mental intim, chiar vulnerabil.

Tu scrii adevărat, nu cu fițe sau răsuciri de cuvinte si tocmai asta mi-a plăcut la această poezie, atmosfera - vulnerabilitatea, neliniștea domestică - și mai ales ce transmite mai ales prin ceea ce nu spui.

n-am urmărit-o decât cu privirea , n-am atins-o decât cu gândul, da, am iubit-o în felul meu, dar n-am avut cuțit doar o tastatura de laptop.

semnez,
cititorul

Ottilia - adevăr: nu sunt arhitect, dar îți simt energia ta pozitivă în fiecare frază, m-ai bucurat tare mult!

Erika - adevăr: nu sunt poet, dar comentariul tău m-a făcut să mă simt astfel, mulțumesc!

Doru - adevăr: ai fost muz(ă) la acest text (m-ai pus pe gânduri cu acel citat din dumneata) - nu pot decât să mă bucur că ți-a plăcut, mulțumesc :)

codul bunelor maniere, asta îmi vine acum în minte
(inspirată de Ottilia, desigur)

arta negocierii conflictelor, o carte citita acum vreo mie de ani.

eu propun ca răspuns ”negocierea”

evident că partea cu plictiseala a plecat ca o replică (promisă cumva :) ) a textului tau cu Sheherezada, după care m-a furat valul (oricare va fi fost acela) și a ieșit ce a ieșit mai sus.

fain citatul din tine, mi-a plăcut, îl notez în palmă să nu îl uit (mi-am pierdut oracolul de ceva vreme)

mulțumesc pentru trecere!

cu o voce narativă lucidă, vie și reflexivă, ai aici un fel de jurnal interior care îmbină descrierea realistă cu un simț acut al degradării - a mediului, a oamenilor, a orașului, a unui anumit stil de viață.
Copacii lipsesc, verdele nu mai face față, mirosurile, aglomerația, lipsa de spații pentru copii – totul creează senzația că orașul e un mecanism uzat care strivește umanitatea. Fraza „farmacii, cabinete medicale, plafaruri. Oameni bolnavi. Second hand-uri. Oameni săraci.” este un crescendo social extrem de puternic în simplitatea lui.

(chiar dacă e proză, regăsesc în ea și poezie: „Șerpi translucizi coboară de pe tâmple, dintre sâni, de-a lungul coloanei.” Asta e aproape senzorial, visceral, psihedelic)

Un text de remarcat, în același timp ludic și ironic, amestecat cu o doză de umor noir: ieșirea de la film nu e o revenire la "normalitate", ci o tranziție într-o lume la fel de absurdă, o satiră subtilă la adresa fricii generalizate, a neîncrederii cotidiene sau a sentimentului de alienare într-un oraș oarecare.
Versurile au o frazare care simulează o respirație sacadată - exact ca într-un moment de tensiune maximă într-un film de acțiune - hiperbole care scot în evidență disproporția dintre aparențe și percepții paranoice, iar alternanța între seriozitate și derizoriu face poemul imprevizibil.

Citit matinal cu o cafea bună alături, ce poate fi mai fain ca să încep ziua?!

p.s. Te rog și eu să asculți rugămintea Amandei. Nu pariez, nu mă pricep, dar oricum voi câștiga ascultându-vă diseară.

Apocatastaza ta mi-a fumat o țigară și a plecat la pescuit cu Heidegger. Pe drum, au întâlnit o broască țestoasă care știe să danseze tangoul în trei timpi, dar e noapte și nimeni prin preajmă să aplaude. Între timp, cum stau cocoțată pe o scară care nu coboară ci urcă spre un etaj care nu există, încerc să găsesc katabasis-ul tău cu gust de kataif, dar singura coborâre e a pisicii care are mustăți de creion. Dascălul tău, o fi el acum observator economic, vorbește doar în cifre care rimează și în fiecare dimineață se pare că mănâncă un cuvânt pe post de mic dejun.
Despre fraza ta cea lungă – neapărat câteva cuvinte: am văzut cum ți-a fugit pe fereastră cu un balon roșu, iar gerunziul al treilea s-a ascuns într-un coș de Mega Image ca să nu-l mai găsească niciodată cineva fără studiul normelor EU.
Și uite-așa, ajunsă la ultimul vers, am realizat că sensul e o șosetă fără pereche care dansează pe masa din bucătărie când nimeni nu se uită.

la final,
te rog, ia acest commentariu ca pe un zâmbet
matinal

Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Fie ca El să îl țină aproape, acolo unde odihnesc cei buni.
Aprind o steluță în amintirea dumnealui.

Într-o lume plină de „bouleni” și „vorbe mari”, rămâne salvatoare acea comunicare mică, privată, complicată („alambicat”), dar autentică dintre doi oameni.

...și pentru că e dimineață, tac (dar mă gândesc deja la o replică pentru Aladin :) )

melodia aceea de la Bee Gees- nu sunt fan neapărat, ascult de toate, de demult - era noapte și era liniște și culmea, în urechi obsesiv, refrenul acela - dintr-odata - și (precum în versul tău pe care l-am și citat de altfel) ”muzica mă împungea în tâmple ca o andrea”.

mulțumesc pentru cuvintele mai(prea) frumoase pentru ce am scris aici