Florin Hălălău

Acolo, La capătul drumului, Abandona-voi trupul Ca marea Valurile bolnave, Ca timpul Zilele moarte.

A murit Mariana Marin! Deschizînd astăzi pagina de internet a „Observatorului cultural”, am aflat această veste care m-a cutremurat. Am pierdut unul din cei mai de seamă scriitori români

Aștepți uneori cu atîta nerăbdare o întîmplare frumoasă și atunci cînd o trăiești se duce într-o clipă. Ai sentimentul ciudat că ți-a scăpat printre degete. Iașiul pentru mine a însemnat o

sînt ultimul bărbat ești ultima femeie noi doi vom stinge lumina la sfîrșitul lumii

sufletele noastre goale vor fi expuse indecent pe tarabe echipele de televiziune gălăgioase vor filma și cel mai mic amănunt al aventurii noastre ne vom iubi în prime-time să ne vadă vecinii

Amintirile, dureroase ca umbra toamnei peste clipa de vară (sau a zilei de luni strecurată în liniștea unei amiezi de duminică), amintirile, spuneam șerpuindu-ți trăsăturile cum cascada

rafală de vînt și praful de pe tobă s-a dus dracului

Desenată doar, Ca o schiță Lăsată pe balustrada Unui pod peste Sena, Linia feței tale Naște cuvinte, Pete de sînge Pe cearșaful alb Al unei nopți de dragoste.

Zilele pierdute într-un ieri imens, ca o gaură neagră în cosmos, mirosul de frunze arse din grădina casei și ușa neînchisă încă peste conturul buzelor tale.

Cartiere întregi Se desfac în străzi Ca niște lămîi Aromînd Ceaiul de dimineață, Pierdut Printre durerile mansardei Din Cartierul Latin.

Spirală neîncepută, Verdele tău Îmi învelește privirea Ca în vremi uitate Cîntînd Un concert Pentru patru ochi Și orchestră de cameră.

De acum încolo ecranul ne va fi invadat de floricele, fluturași și albinuțe. Cel puțin pînă seara la zece, ochii și mintea vor fi protejate. Nu și de realitatea care ne lovește în moalele capului

Eugen Ionescu își face serviciul militar. Aflînd că i-a apărut o carte (este vorba de „Nu”), plutonierul major îl felicită și dă ordin sergentului să-l învoiască 24 de ore. Sergentul care auzise ceva

Din prudență, pierdem și firul salvator de iarbă întins ca o mînă, femeia dorită măritată acum cu altul, momentul ratat de îndoială ce pare că rîde.

Crescută tandru ca o îmbrățișare, iedera nu-și oferă oricui dragostea sa verde. Alese cu grijă dintre atîtea sute de clădiri ce desenează orașul, casele cu iederă primesc acest semn de noblețe doar

Martie dureros, Ca o inflamație Pe obrazul timpului, Neobișnuit Cu strălucirea caldă A tenului tău Imaculat.

de atunci tot așteaptă ziua cînd va cădea piatra privirea țintuită în pămînt va porni penitența în capăt dureroasă oglinda ne va arăta pe noi nu pe ceilalți

Discretă (ca personajele din planul doi al unei fotografii) (probabil unul dintre ele este chiar el) ascunsă din timiditate de strigătele mulțimii prăvălia de cărți după chipul și asemănarea

Ascultînd Pink Floyd Cu gîndul la tine Uit să mai treacă timpul, Uit să se facă seară, Wish you were here Și toate celelalte.

de partea cealaltă a cercului mai întîi întuneric ca pe fața nevăzută a lunii drumul de întoarcere abia de se zărește doar lada cu vechituri din pod

degetul lumii acuzator reproșul păcatul remușcarea de cînd muiată în vin pîinea îl alesese

Atingerea destrămarea în mii de cioburi cu mult mai multe decît ar fi făcut întregul (ca pămîntul ce rămîne după umplerea gropii) litere părăsite semănînd tot mai puțin cuvîntului care au

În sala de așteptare, condamnatul, ca pasărea flașnetarului cu imaginea ta în memorie, alegînd calea predestinată.

Pe suprafața tare, din lemn, a căluțului, apăru un semn mic, ca o cruce. Apoi puse jucăria la loc printre hainele îmbătrînite, nepurtate de multă vreme. Închise ușa dulapului și realiză în clipa