florin caragiu

Cineva a venit la un părinte duhovnicesc și l-a întrebat: Ce putem să mai facem ca să-l cunoască oamenii pe Dumnezeu? El i-a zis: Nu poți să faci nimic, intră în inima ta și roagă-te, apropie-te tu de Dumnezeu, curățește-te și împărtășește-te, fă din viața ta prelungire de Liturghie. Întipărește-te și contaminează-te de iubirea Lui și las-o să se reverse mai departe în jur făcând toate \"ca și cum nu le-ai face\". Fără darul, lumina și sfințenia lui Dumnezeu în suflet și trup toate actele sunt sărace în miez. Un alt Părinte duhovnicesc spunea că \"smerenia e sentimentul că ești iubit\"... Viața creată nu e Dumnezeu dar are pecetea lui Dumnezeu, noi avem pecetea Chipului lui, semn al menirii sfințeniei, al menirii de \"ființă întru comuniune\". Părintele Savatie Baștovoi spune și el că doar iertând putem să iubim și să ne lăsăm atinși de iubirea dumnezeiască. De la \"fără Mine nu puteți face nimic\" și până la \"ceea ce la om este cu neputință la Dumnezeu este cu putință\" duce acel mod al dăruirii de sine sau lăsării în voia lui Dumnezeu care nu mai e o simplă încredere într-un simplu activism militant și îngrijorat, ci un simț al transcendenței. Un simț al prezenței personale a lui Dumnezeu în Treime amețitor de aproape, în întrepătrundere cu noi, împărtășindu-ne liturgic și mistic taina comuniunii. iar responsabilizarea dată de acest simț e mai profundă, mai durabilă, mai roditoare, stabilă și unitivă decât cea dată de simpla grijă de a face ceva. Deși aceasta are și ea uneori valoarea ei, ce nu merită a fi desconsiderată. Deci a nu mai \"face\" nimic poate fi o deschidere spre \"a fi\" așa cum te-a \"gândit\" Dumnezeu, icoană vie și dumnezeu creat în unire cu El.

E valabil jocul tău, cum să mă supăr, Florina, mă bucur că ai trecut pe la mine. Mulțumesc frumos.

Mihai a fost mai iute de data asta, ți-aș fi dat și eu o stea, Alice, din toată inima, dar când am văzut după ce am scris ditamai comul că tocmai ți-a dat stea Mihai, m-am gândit că e bine, cum nu pot da stele des aceluiași autor, să mă păstrez pentru următoarele poezii... Așa că mai trec... Cu nostalgia Ploieștiului natal, Florin

Mulțumesc de trecere și semn, Alice, ești un oaspete de onoare al bordeiului meu virtual :) Cuvintele tale le-am pus la inimă.
Andreea: Mulțumesc frumos pentru generozitatea comentariului cursiv și elevat.

Poezia debutează cu un aer de ghicitoare, prin expresia impasibilă a feței personajului ce nu poate fi privit în ochi. Avem înainte de la început un mister pe moment inabordabil, o punere în scenă ce ne atrage în “poveste”: „nu-l pot privi în ochi/ nu zâmbește nu/ se încruntă”.

Atmosfera de mister este păstrată, dezvăluirile sunt prin “înghițituri mici”. Este vorba de un drum și de o sete îndreptate spre ținte fixate de ochii muți dar ținute secrete. Se insinuează un risc al dezvăluirii care face să crească tensiunea firului narativ: „un taximetrist știe/ ca și un barman/ știe oamenii au ochii muți/ n-ar trebui să spun unde merg/ unde merg/ nimeni nu știe asta”

ceea ce stă fixat în vedere ca un cui este dincolo de vorbe, dincolo chiar de idei, ține de a fi sau a nu fi, de ființa vie însăși și mișcările ei care sunt tot atâtea uși care se deschid sau nu: “aici nu vorbim/ eu tu oameni alții/ în viață nu există iubire dreptate durere adevăr/ noi suntem/ sau nu/ toate astea/ și o ușă care se deschide/ nu se deschide”.

lumea ne apare apoi ca labirint al aparențelor, fapt ilustrat prin sentimentul trecerii “nepăsătoare” a unui flux al istoriei ce nu poate fi reținut și care pare, privit autonom, să nu rețină nimic din ceea ce este amprenta zbaterilor eului liric „uite/ o lume/ cum trece în rosturile ei/ nepăsătoare/ adânc/ roți se învârt/ duc se duc/ fug merg vin?” Eul liric trăiește criza identitară a pierderii curelei de transmisie dintre roți, roata mică a lumii sale lăuntrice și roata mare a lumii. Imaginea traseului omului în lume este sintetizată foarte plastic în expresia: “un întreg rostogolit pe un drum”. Aflat pe drum, omul trăiește în actele sale un sentiment de substituire, în actul său de creație pare a uita un altceva, pare a se uita pe sine. De aici se face simțit un sentiment de nesuprapunere între “a face” și “ a fi”: “mâna mea bate bate bate/ ține loc de altceva/ e ciudat”. Indicii ne sunt lăsate în mărul și privirea de departe, semn al împărtășirii și vederii prin care ne putem regăsi chipul oglindit în taina “transcendenței prezente”: „am un măr și-o privire/ de departe”. Gluma din final este ca o lăsare a lucrurilor, a tainei, să se întâmple. Sper să nu te „supere” interpretarea mea personală, textul fiind deschis interpretărilor multiple. Mi-a plăcut și felul în care păstrezi tensiunea și o eliberezi în final, cu o nuanță de „glumă serioasă”. Sincere felicitări!

Anni, îndrăznesc să te rog să mă contactezi pe mailul din pagina mea, aș avea nevoie dacă se poate, din când în când, nu des, să mă sfătuiesc cu cineva privitor la niște versuri în germană.

Sincere Felicitări pentru nominalizări, este o reușită îmbucurătoare și impulsionantă.

Interesant că te-ai gândit la taina cununiei. Așa cum a \"venit\" poezia, ultima strofă nu e pusă doar ca să susțină o logică sau să evite ceva, nu are un simplu rol de rotunjire-închidere sistemică ci e ceva care vine la lumină ca deschidere firesc suprafirească a condiției de plinătate și armonie . Mulțumesc mult de trecere și remarcile atente.

Doina: Hai că m-ai surprins, ești iute, tocmai mă escalada o neplăcere privind chestia cu \"mijlocul\" și mă gândeam să schimb repede să nu se observe, când hop, am văzut comul tău, ups! better later than never! Cât despre mângâiat e mai complicată treaba, învăluirea are un potențial de amplificare, poate des-vălui adesea mai multe decât o simplă dezvelire, deși gestul simplu are și el farmecul lui incontestabil. Ciuperci să știi că învățasem un pic să aleg, mai ales bureți, iuței, gălbiori, dar aproape că am uitat, tu știi? Era interesantă după aia câteva ore așteptarea atunci când ți se stârnea imaginația, autosugestia, și ți se năzărea că te apucă simptomele de otrăvire. Mai ales când auzeai că tocmai muriseră unii de prin vecini otrăviți de ciuperci “mutante”. Mă bucur că ți-a plăcut finalul, nu e de colea, cum să pleci cu mâna goală, mulțumesc de semnul de atenție și atenționare. Mulțam de zahăr, eu nu prea servesc, dar furnicilor le place. E funny să fii mângâiat de furnici!

Tamara: Mă bucur că ți-a plăcut visul meu de la poalele munților, mulțumesc că ai citat locurile unde ai vibrat mai mult.

Dana, mulțumesc mult că ai luat tastatura aia la lucru și te-ai pus pe treabă boierește, escaladând textul ca o furnică sârguincioasă și vigilentă, cu pișcături trezitoare și generozitatea care te caracterizează.

Laura: cuvintele tale mi-au mers la inimă, sunt un dar și un semn de lumină pe cale.

Vasile: Trecerea ta și comentariul dens în conexiuni, deslușiri și deschideri, cu punctări atente și pline de o savoare filosofică inconfundabilă mă onorează.

Uln: trăsătura ta de penel a reușit o sublimă surprindere a stării poetice pentru care cuvântul se face punte de la suflet la suflet. Eu nu mă apropii de ea, caut spre ea doar de departe așteptând limpeziri, mă copleșești cu atenția generoasă!

Andreea: Mulțumesc mult de trecere, mă bucur că ți-a plăcut.

Mihai: Mă bucur că ai trecut pe aici și mi-ai spus ce ți-a plăcut, am lăsat e drept pe undeva liber fluxul imaginilor și poate să pară dintr-un anumit unghi și “dulceagă”, sunt conștient. Mă ajută să-mi spui părerea, mai am de lucru, de crescut, e adevărat. O poezie bună ar trebui să “reziste” cât de cât din toate unghiurile.

știi care e părerea mea, Silvia, cred că o privire prea \"localizată\", ruptă din context a unor expresii, și evaluarea lor \"în sine\", e pe undeva conducătoare la fragmentări, crize, derizoriu, prin înseși tabu-urile pe care le produce. În dorința acerbă ca toate expresiile să fie absolut originale se ajunge la criză, se uită că limbajul se poate regenera fără excluderi, ci refolosind și înnoind mereu contextual, într-o priveliște nouă corpul textual. De aceea o poezie poate fi salvată de un cuvânt, de o frază, o trăsătură de pensulă pe un fond aparent cunoscut dar ușor vibrat, mișcat, și se cere privită mai de departe, ca și un tablou. Lectura aprofundată a textelor de valoare cere o atenție diferențială, arată continue reveniri, revalorificări, reasimilări ale unor expresii de forță.

Silvia, nu este chiar așa, după părerea mea, \"nefirescul\" are o valoare poetică ce poate să timită spre \"dincolo de firesc\" sau \"incredibil\", cum ai spune \"suspendate de ceruri în mod de necrezut\", grădinile sunt \"nefiresc suspendate de ceruri\" tocmai e vorba de o incredibilă fervoare, naivitate, candoare a descoperirii ce se face simțită în imaginile vârstelor fericite, pe de alta fiindcă nu există nici o legătură vizibilă între grădinile preumblărilor și cerurile de care totuși atârnă și din a căror strălucire își trag seva. Îmi pare rezonantă expresia primă amintită de tine.
Cât despre a doua, nu este mai prejos, fiindcă iată, timpul risipit asemuit nisipului din clepsidră devine pustia memoriei, o imagine deosebită.

E un poem zvelt, impunător, ca o navă ce sparge valurile înspumate ale timpului. Forță și delicatețe, sunet și culoare, mișcare și contemplare alternează într-un ritm neslăbit. Contrastele sunt bine calibrate: \"Aspră cămașă\" - \"trup flămând\", urcușul colinelor - grădinile suspendate, între care vibrează cântul vieții însetat de roua vârstelor fericite. Peste mumți, deșerturi și mări, firul călătoriei trece cu rezonanțe de basm întretăiate de nota gravă ale \"privirilor peste umăr\" sau străfulgerărilor de conștiință: \"peste care am alunecat cu nepăsare și fără de frică\", \"uriașe păsări de pradă îți sfâșie cuvintele cu foame și fără de îndurare\". Scoțând această cămașă a simțurilor însetate de un văz mai cuprinzător, de o vedere \"din locul lui Dumnezeu\", cămașă spălată în lacrimi, uscată în plecări, eul liric începe să \"vadă\" abisul înflorit al iubirii divine: \"ne așezăm apoi în fereastră/ de acolo privim groapa adâncă/ înflorind primăvăratic/ doar pentru noi/ doar pentru noi\". Repetiția din final eliberează și amplifică în mod culminant intensitatea ansamblului liric. dacă privesc peste umăr, realizez că este un poem-elegie în care ți-ai dat măsura. Felicitări!

O dedicație incitantă spre a porni în călătorie cu luna agrafă și soarele în buzunar. Munții se pot toci dar avântul sufletesc spre lumină își poate împuțina doar umbra: \"Alergând prin cercuri de ape\", \"prin versuri bătute cu pasul mereu tânăr aprig mereu/ întoarcem clepsidra și salutăm cu o floare la rever/ umbrele noastre/ tot mai împuținate\". Frumos mărțișor!

este aici o țesătură de întâmplări, un murmur de lucruri mărunte și drame zilnice care compun viața de zi cu zi. Acestea se petrec văzute ca pe fereastra unui geam, dând împreună sentimentul curgerii ireversibile a timpului. Mi-a plăcut tocmai capacitatea de a surprinde lucrurile în profilul lor mișcat și înlănțuirile înregistrate de conștiință...

\"Își scrie pe umbră, pe noapte...\"

Mi-a plăcut foarte mult acest poem de dragoste. Neputința de a transmite, încremenirea, încapsularea, pustietatea creează un spațiu de rezonanță al strigătului de iubire. Suntetul este amplificat de interogațiile și metaforele în valuri. Fără hârtie și creion, poetul își scrie simțirile pe inimă: \"inima mea mâncată de ger,/ de ape, de funii, de ne-aer, de noapte/ adâncă și hâdă, hohotind a mister\". :i le scrie pe umbră, pe noapte, pe vis uimirea trezită de însuși chipul iubirii: \"nici o uimire nu-i mai aproape de mine/ când iată: o stea, nu, ești chiar tu/ cea care treci\". Chipul iubirii ce iese din ascuns poartă o lumină ce risipește întunericul, negura uitării: \"câtă adâncă uitare mistui cu-n zâmbet\". Iubirea cheamă cascadele sufletului, pune în abis, răscolește timpul și spațiul, deschide căi și porți ferecate:
\"Sunt fructele unei toamne uitate departe
sunt fructele mâniei albastre cântând,
când totu-i cenușă, nimic nu stă-n calea
deschisă de tine cu o clipire, cu-n gest\".
Este o zbatere dramatică, în care odihna nu poate fi aflată decât prin lăsarea în grija proniei divine ce săgetează inima cu somn-lumină, în condiția întrepătrunderii celor doi în lumina divină, în aproape-departele învăluitor al transcendenței prezente, condiție al cărei simbol poetic e somnul: \"Coboară în seară/ dormi dulce departe,/ în locul meu somnul să-ți fie/ alint\".

mi se pare demnă de atenție poezia, o schițare atentă a \"gestului iconic\" prins în liniile și culorile frescelor. Se pleacă de la o stare de apăsare, de la urcușul cu răbdare \"din adâncuri de ape\", apoi se iese în plină lumină, arborele vieții este însăși umanitatea căreia sfinții îi revelează pecetea divină, menirea omului de a primi transfigurarea și de a reînnoi prin aceasta arborele genealogic, arborele vieții. \"Irealitatea concretă\" a frescei e asociată cu copilăria și visul, simboluri ale purității și legăturii cu transcendența prezentă. Lumina vine ca din interior, din luminări, ochii martirilor dau transparență formelor, dizolvând limitele prin iradierea aureolară. Cheia accesului la cele mai presus de fire se concentrează în \"sâmburele liturgic\", prin care se întâmplă taina alipirii la corporalitatea înviată a Domnului, la Trupul său transfigurat, înviat, înălțat la cer. Este o pregustare a trecerii în condiția de rai, o percepere atinsă de harul dumnezeiesc a adâncimii netrupești ce transpare prin icoana de culoare și lumină.

par să fie două typo: \"împresionat (impresionat) de jocul culorilor spiritului (spiritul) îmbrățișează\", apoi \"spaților\".

Imaginea stării de părăsire e relevată cu un penel sigur în bogăția detaliilor semnificative, ce străbat în mod dureros alternativ goliciunea privirii, candoarea și tristețea amintirilor, tăieturile viciilor și supliciilor bolii, până la spaima în fața morții. Timpul cu durerea sunt un bici care lovește trupul în timp ce consumă încă din jarul poftei de viață.

Este într-adevăr, un ansamblu de excepție, cu multe momente de autenticitate și savoare, cu reverberații ce se amplifică prin jocul între fragilitate și maiestate, prin conducerea tensiunii lirice până în pragul de întretăiere a vieții și morții, unde problemele fundamentale ale existenței apar în amploarea lor intersubiectivă de o concretețe răvășitoare. Metaforele strălucesc ca niște torțe pe marginea unui drum sinuos, în care se inima omului se arată câmp deschis al confruntării între nimicnicie și absolut, la granița între starea de iad și cea de rai. De exemplu: „hălci de ploaie sfîrtecau arbori și-ncleiaucurgerea vremii“, sau: „am să umblu-n genunchi pe sub cer”. Șochează folosirea motivelor \"sângeroase\", exploatate în spațiul duhovnicesc în sensul unei transmutări: \"dă sânge și ia duh\". De asemeni, metafore ce frizează absurdul: \"icoana făcătoare de venin\", care simbolizează aspectul devastator asupra vicleniei păcatului pe care îl are o \"dezlănțuire\" sacră. Dumnezeu nu poate fi batjocorit, drumul omului ajunge în lumina descoperită a chipului Său, ce-l arde sau luminează în măsura răspunsului de iubire. Tocmai acest răspuns dă spațiu reciprocității întru și spre care Domnul l-a creat pe om. Amintesc câteva teme atinse cu măiestria unei texturi pline de vibrație, maiestate dar și filigranul atât al zbaterilor umane cât și al iconomiei lui Dumnezeu resimțite în noutatea și forța iubirii și darului Său: cutremurul - dărâmarea zidului – chemarea, pocăința, visul, cumpănirea - îndoiala – încercarea, urmarea – moartea, o viață nouă, condiția de întrepătrundere dată de atingerea iubirii divine, nebunia - credința, rătăcirea, sărbătoarea-cina. Ritmul, tonalitatea variază creînd efectul de peisaj, curgerea lirică e când dramatică, când contemplativă, când vijelioasă, când într-o domolire de taină. Las aici sincera mea apreciere pentru această realizare.

Povestea propriu-zisă începe cu trasarea picturală a prim-cadrelor unei enigme: imaginea micului prinț apare din alăturarea unor elemente aparent fără legătură: cu o floare pe cap, cu un zâmbet moale, cu un gest ce indică spre niște pisici, cu pistolul verde și cuțitul în mâini, gata de a fi escaladat: „o să urc acolo și-o să curăț tot“, în timp ce iată, apare motivul “curățirii”, al cărui obiect e fie “floarea” sau e pur și simplu lăsat în suspensie. Totul respiră de o stranietate stârnită, micul prinț dă impresia că e nemișcat și lucrurile I se întâmplă, fapt pe care îl adeverește strofa următoare, în care se completează cadrul cameral: „printre păpușile de plastic,/ așteptînd primăvara/ pe o bucată imensă de carton în odaia care s-a făcut verde”. Iată contrastul între păpușile de plastic - bucata imensă de carton este întretăiat de așteptarea ce realizează o inserție a subiectivității cu eliberare de vibrație estetică. Verdele pistolului, motiv al conflictului interior cu potențial de descărcare, se regăsește acum amplificat în cel al camerei. Sunt toate elementele spre a reține atenția în jurul micului prinț, cadrul scenic e acum complet pentru ca micul prinț să își intre în rol: „el pune în mine flori mari de lumină/ calde și moi și zemoase”. Suntem prinși în miezul unei înfloriri, în care floarea și fructul asimilate sinestezic acționează eliberator, cathartic. Finalul e sublim, ca un reflux venit pe neașteptate, ce reia motivul curățirii adâncindu-l prin tema de rezonanță hristică a iertării și primirii fiului risipitor: “atunci dumnezeu mă iartă și mă primește înapoi”. Foarte frumos e reținută și condusă atenția spre punctul culminant, economia de mijloace în rezolvările decorurilor și punerii în scenă surprind plăcut. Las deși cu întârziere un semn de sinceră apreciere.