Taxi

Poezia debutează cu un aer de ghicitoare, prin expresia impasibilă a feței personajului ce nu poate fi privit în ochi. Avem înainte de la început un mister pe moment inabordabil, o punere în scenă ce ne atrage în “poveste”: „nu-l pot privi în ochi/ nu zâmbește nu/ se încruntă”.

Atmosfera de mister este păstrată, dezvăluirile sunt prin “înghițituri mici”. Este vorba de un drum și de o sete îndreptate spre ținte fixate de ochii muți dar ținute secrete. Se insinuează un risc al dezvăluirii care face să crească tensiunea firului narativ: „un taximetrist știe/ ca și un barman/ știe oamenii au ochii muți/ n-ar trebui să spun unde merg/ unde merg/ nimeni nu știe asta”

ceea ce stă fixat în vedere ca un cui este dincolo de vorbe, dincolo chiar de idei, ține de a fi sau a nu fi, de ființa vie însăși și mișcările ei care sunt tot atâtea uși care se deschid sau nu: “aici nu vorbim/ eu tu oameni alții/ în viață nu există iubire dreptate durere adevăr/ noi suntem/ sau nu/ toate astea/ și o ușă care se deschide/ nu se deschide”.

lumea ne apare apoi ca labirint al aparențelor, fapt ilustrat prin sentimentul trecerii “nepăsătoare” a unui flux al istoriei ce nu poate fi reținut și care pare, privit autonom, să nu rețină nimic din ceea ce este amprenta zbaterilor eului liric „uite/ o lume/ cum trece în rosturile ei/ nepăsătoare/ adânc/ roți se învârt/ duc se duc/ fug merg vin?” Eul liric trăiește criza identitară a pierderii curelei de transmisie dintre roți, roata mică a lumii sale lăuntrice și roata mare a lumii. Imaginea traseului omului în lume este sintetizată foarte plastic în expresia: “un întreg rostogolit pe un drum”. Aflat pe drum, omul trăiește în actele sale un sentiment de substituire, în actul său de creație pare a uita un altceva, pare a se uita pe sine. De aici se face simțit un sentiment de nesuprapunere între “a face” și “ a fi”: “mâna mea bate bate bate/ ține loc de altceva/ e ciudat”. Indicii ne sunt lăsate în mărul și privirea de departe, semn al împărtășirii și vederii prin care ne putem regăsi chipul oglindit în taina “transcendenței prezente”: „am un măr și-o privire/ de departe”. Gluma din final este ca o lăsare a lucrurilor, a tainei, să se întâmple. Sper să nu te „supere” interpretarea mea personală, textul fiind deschis interpretărilor multiple. Mi-a plăcut și felul în care păstrezi tensiunea și o eliberezi în final, cu o nuanță de „glumă serioasă”. Sincere felicitări!

un om nu admite că nu știe planul
unde merge
că nu se învârte totul în jurul lui

ce să zic? uitasem gustul unei stele

mulțumesc mihai

Florin,
e dincolo de vorbe
asta e obsesia mea dintotdeauna

interpretarea ta \"personală\" e de excepție
n-am parte prea des de așa ceva
îți mulțumesc

Mihai a fost mai iute de data asta, ți-aș fi dat și eu o stea, Alice, din toată inima, dar când am văzut după ce am scris ditamai comul că tocmai ți-a dat stea Mihai, m-am gândit că e bine, cum nu pot da stele des aceluiași autor, să mă păstrez pentru următoarele poezii... Așa că mai trec... Cu nostalgia Ploieștiului natal, Florin

mișto așezarea în pagină.:) Cum făcuși? :))

Îți meriși steaua, ai niște imagini bine conturate, nu te pierzi în explicații aiurea.

Simt o urmă de \'rise in level\'. Îmi plac și inserțiile în engleză.

Keep doing that!

evident
mă bucur că-i vizibil

cât despre inserții, măcar ție să-ți placă
și mie :D