Micul prinț

Povestea propriu-zisă începe cu trasarea picturală a prim-cadrelor unei enigme: imaginea micului prinț apare din alăturarea unor elemente aparent fără legătură: cu o floare pe cap, cu un zâmbet moale, cu un gest ce indică spre niște pisici, cu pistolul verde și cuțitul în mâini, gata de a fi escaladat: „o să urc acolo și-o să curăț tot“, în timp ce iată, apare motivul “curățirii”, al cărui obiect e fie “floarea” sau e pur și simplu lăsat în suspensie. Totul respiră de o stranietate stârnită, micul prinț dă impresia că e nemișcat și lucrurile I se întâmplă, fapt pe care îl adeverește strofa următoare, în care se completează cadrul cameral: „printre păpușile de plastic,/ așteptînd primăvara/ pe o bucată imensă de carton în odaia care s-a făcut verde”. Iată contrastul între păpușile de plastic - bucata imensă de carton este întretăiat de așteptarea ce realizează o inserție a subiectivității cu eliberare de vibrație estetică. Verdele pistolului, motiv al conflictului interior cu potențial de descărcare, se regăsește acum amplificat în cel al camerei. Sunt toate elementele spre a reține atenția în jurul micului prinț, cadrul scenic e acum complet pentru ca micul prinț să își intre în rol: „el pune în mine flori mari de lumină/ calde și moi și zemoase”. Suntem prinși în miezul unei înfloriri, în care floarea și fructul asimilate sinestezic acționează eliberator, cathartic. Finalul e sublim, ca un reflux venit pe neașteptate, ce reia motivul curățirii adâncindu-l prin tema de rezonanță hristică a iertării și primirii fiului risipitor: “atunci dumnezeu mă iartă și mă primește înapoi”. Foarte frumos e reținută și condusă atenția spre punctul culminant, economia de mijloace în rezolvările decorurilor și punerii în scenă surprind plăcut. Las deși cu întârziere un semn de sinceră apreciere.