Olia Penia

ea își înfige ghearele negre în spatele meu gâfâie lângă mine ca o cățea și latră ore-n șir, latră lângă urechea mea îmi linge cu limba ei împuțită lacrimile apoi mă mușcă tare de față iar eu nu

m-auzi? nu mai fac nimic, mamă, gata. am obosit. mă dor oasele rău, nu mai merg ca lumea pe stradă așa repede a trecut, nu credeam am făcut tot, acum n-a mai rămas nimic. să vină oamenii ăia la

n-o să-ți scriu mult vreau doar să știi că aici trăiesc eu alături de trei sute de milioane de oameni pe care n-o să-i pot niciodată atinge ei trec pe lângă mine în fiecare dimineață iar eu îi

nu-mi place asta e, dar tot aștept vine o lumină spre mine eu pot să fac orice rămâne tot acolo jos apasă în stomac ca o băutură grea ca ceva negru și rău roade îndelung a foame e un fel de

mânile tale moi așezate peste genunchi și felul în care ai deprins să privești cu un fel de mirare și spaimă în afară de parcă n-ai mai înțelege nimic de parcă oricum n-ar conta. acesta este

din colțurile tăiate ale gurii, zâmbește mereu către mine - e curat aici ca într-o poveste în care ninge de la început și până la sfârșit. prințul mic în capul căruia crește o floare zâmbește

m-au luat și m-au băgat undeva acolo nu se vedea nimic. mi-au legat mâinile deoparte și de alta, gleznele deoparte și de alta mi-au pus o zdreanță uscată în gură au închis ușa. din ziduri