Olia Penia

m-auzi? nu mai fac nimic, mamă, gata. am obosit. mă dor oasele rău, nu mai merg ca lumea pe stradă așa repede a trecut, nu credeam am făcut tot, acum n-a mai rămas nimic. să vină oamenii ăia la

mânile tale moi așezate peste genunchi și felul în care ai deprins să privești cu un fel de mirare și spaimă în afară de parcă n-ai mai înțelege nimic de parcă oricum n-ar conta. acesta este

ea își înfige ghearele negre în spatele meu gâfâie lângă mine ca o cățea și latră ore-n șir, latră lângă urechea mea îmi linge cu limba ei împuțită lacrimile apoi mă mușcă tare de față iar eu nu

n-o să-ți scriu mult vreau doar să știi că aici trăiesc eu alături de trei sute de milioane de oameni pe care n-o să-i pot niciodată atinge ei trec pe lângă mine în fiecare dimineață iar eu îi

din colțurile tăiate ale gurii, zâmbește mereu către mine - e curat aici ca într-o poveste în care ninge de la început și până la sfârșit. prințul mic în capul căruia crește o floare zâmbește

nu-mi place asta e, dar tot aștept vine o lumină spre mine eu pot să fac orice rămâne tot acolo jos apasă în stomac ca o băutură grea ca ceva negru și rău roade îndelung a foame e un fel de

m-au luat și m-au băgat undeva acolo nu se vedea nimic. mi-au legat mâinile deoparte și de alta, gleznele deoparte și de alta mi-au pus o zdreanță uscată în gură au închis ușa. din ziduri