12.24.78

ea își înfige ghearele negre în spatele meu gâfâie lângă mine ca o cățea și latră ore-n șir, latră lângă urechea mea îmi linge cu limba ei împuțită lacrimile apoi mă mușcă tare de față iar eu nu mai văd decât gura ei neagră deschisă larg și, mișcându-se mai aproape, colții ei îmi sparg încet retina în timp ce mă cuprinde și mă întoarce ca pe-o păpușă de cârpă mâna ei mă apasă, mă apleacă mai jos și-mi îndoaie coloana subțire până o aud cum trosnește scurt și repede, ca un băț de chibrit. apoi mă împinge cu botul, mă linge încet scâncind cu tandrețe și botul ei pute a rahat și a toate spurcăciunile mă acoperă, mă mânjește cu de toate, se pișă pe mine ca să se știe unde începe și unde se termină și-apoi urlă tare a durere și a dracu mai știe ce. de-acum nimic nu mă mai poate curăța, nimic, vreau niște acid, repede, niște acid trebuie să mă spăl cu ceva să nu se mai simtă duhoarea - adevărul e că toate florile alea n-au ajutat la nimic deși le-am așezat frumos, în ordinea culorilor. după o vreme ei au venit și-au spart ușa m-au târât undeva și acolo era întuneric iar din pereți se desprindeau oameni de piatră. fetița aleargă repede, mai repede, și mai repede, picioarele ei mici n-or să ajungă niciodată la timp din asta nu se poate ieși atât de ușor.