florin caragiu

relația cu Dumnezeu trezește conștiința asupra trupului ca icoană... ceea ce părea un joc capătă trăsăturile unei pustiiri... pierderea sensului trupului afectează în mod egal accesul la interioritatea profundă și la transcendență, pierderea, sufocarea imaginii, amintirii luminoase a lui Dumnezeu aduce și o pierdere de sine... vorbirea cu Dumnezeu, rugăciunea retrezește memoria iconică a pecetei sfințeniei și iubirii... trupul se purifică și își regăsește sensul izvorând mirul lacrimilor, pocăinței... e foarte interesant că am lucrat și eu azi la o poezie despre plânsul lui Dumnezeu... nu am reușit s-o finalizez dar, oricum, mă bucur de coincidență. :)

mulțumesc, mă onorează comparația... mă bucur că te-a \"agățat\" versul cu pricina :)

pentru trecere și semn, Ioana și Ramona, mă bucur că v-a plăcut.

trupul ascunde enigma nașterii și morții, a timpului și spațiului, raportarea la acest templu al duhului poate oculta-închide sau iniția/deschide accesul la vederea de suflet, astfel că demersul de căutare a cheii este provocarea spiritului. Las un semn apreciativ.

e într-adevăr aici un fir narativ bine condus... pe de o parte prin focalizarea pe chinul lui ce se amplifică treptat pe de alta pe detaliile deviante ce se tot acumulează atenția cititorului e captivată, mai ales că e un leit-motiv pentru ce se întâmplă uneori în viață... :) mai trec

bun text, mi-a plăcut că ai grijă să pregătești trecerile între cadre... lipirii rănilor îi asociezi imaginea bulzului după care urmează cina simplă sub icoană... aceasta din urmă face trecerea spre acea senzație a fresco dată de zidul cojit de umbrele ce ies la rugăciune... apoi formele și fenomenele naturii surprinse într-o emulație ce indică așteptarea minunii... care de fapt închide acum cercul, vindecând rănile firii...

un articol bine alcătuit... aș avea o mențiune: bineînțeles că trăsăturile caracteriale se dezvoltă în interacțiune cu mediul, însă tocmai întrepătrunderea între suflet și trup face din conștiință, privită nu în sens intelectualist, măsurabilă instrumental, un dat primar... este ceea ce se desprinde și din articolul de față... din păcate presupozițiile metafizic-materialist-evoluționiste duc la definirea omului într-un mod selectiv, pragmatic-instrumental într-o vedere ce separă pe undeva funcțiile și permite avortul -uciderea- tocmai pentru că ratează viziunea holistă asupra ființei vii. Așa se pleacă de la speculația că omul e o sumă a funcțiilor fizice măsurabile și cuantificabile instrumental, dintre care unele îl definesc în fapt, iar celelalte singure îl arată simplă materie manipulabilă. E un fapt că nimeni nu a putut trasa momentul apariției conștiinței după verificări instrumentale, decât la modul convențional. Conștiința depășește după cum au remarcat mulți oameni de știință contemporani problematica unei simple abordări funcționaliste. Un articol cu multe informații, interesant.

e plictisitor să ai același soare
în fiecare zi, se plânse el

soarele e de fiecare dată altfel,
îi răspunse îngerul
deschizând o mie de ochi,
vinul nou se ține în burdufuri noi
și soarele nou în privirea nouă...

fascinant acest tărâm în care cuvintele primesc o rezonanță de ritual învăluit al dezascunderii și tot ceea ce pare neînsemnat prinde luminare și rost... la sfârșit ai renunțat la rimă ca o ieșire din oniric... nu știu de ce, mi-a venit în minte un posibil final \"Floarea lunii înflorise în eclipsa din Rocadă\". Plăcut.

...pătrunderi, insighturi, tăieturi, prize într-un topos crepuscular, dezvelind în fața ochilor deschiși-închiși diferențialele stărilor în nuditatea lor, la marginea disperării, în echilibrul lor instabil marcat de erosul cu valențe tanatice și creșterea entropiei sens-uale... un eros adesea depresiv, marcat de un evantai de fixații, care nu găsește accesul la abia visata intimitate...
scriitura devine o înfășurătoare a ispitirilor prin care omul este încercat și trecut la limită, descoperindu-se în versanții săi cei mai expuși... deși nu am mai lăsat semn, te citesc.

Felicitări, Cristian, pentru realizare și lansarea ce va fi sunt sigur un eveniment special, frumos dublat de concertul cvartetului Gaudeamus. Sper să fiu de față și să facem cunoștință pe viu.

Mulțumesc mult pentru vizită și comentariul ca de fiecare dată pătrunzător la esențe...

Felicitări, Aurel, pentru alcătuirea incitantă a articolului, și desigur, felicitări Luminiței pentru volumul ce se prezintă deosebit de interesant. Mai ales prin reușita de a da tensiunilor existențiale acea transparență \"opt-ică\" a intimității în raport cu transcendența ce învie culorile obosite ale lumii.

Felicitări pentru realizare. Mi-a plăcut textul lui Felix, de-abia aștept să citesc volumul.

fain racord la imagine, fluidizând aurifer percepția lirică...

mi-a plăcut cum ai creat senzația de glisare, de afundare și de pierdere a pământului de sub picioare, a contactului, aderenței la lume și tragerea veșmintelor ca o cortină peste trup lângă ceașca de ceai probabil aburindă în timp ce moartea și visul se ating de umăr...

impresii ascuțite, o croșetare a posibilului și imposibilului finalizată printr-un înot simpatic

Mă bucur că ai trecut pe aici, e binevenită paralela, mă gândesc în plus că acel conștient în curs de îndumnezeire este cât se poate de uman sau în sensul de creștere al firii, în sensul iconic în care e creat omul. Mulțumesc pentru trecere și remarca interesantă.

Interesant acest survol peste metamorfoze incomplete, plecând de la \"un loc al meu/ unde să-i strâng pe toți\", trecând prin \"temnițele pentru iubit aproapele\" spre conștientizarea valorii lucrurilor mici, concrete: \"înlăuntrul inimii e timpul somnului/ și memoria se poate umple/ cu o crenguță și câteva frunze verzi\", ca și reconvertirea \"amarului\": \"peste mine s-a lăsat ca un nor luminos/ iscat din ierburi amare\". Sub cerurile deschise privirii dreptatea și îndreptățirea omenească sunt \"doar șirul de cuvinte/ împletite ce ne acoperă pașii\".

Mulțumesc pentru comentariul cu interesante deschideri și punctări, trecerea ta e pentru mine o bucurie și un stimulent...