florian abel

Adevărurile de aici sunt prea adevărate, păcat că multele carențe (aritmii și asonanțe) o oprsc din drumul spre prima pagină. Chiar dacă ritmul este ales benevol un pic nesincronizat, scăpările se simt. Poate fi prelucrat pentru a deveni o diatribă usturătoare în formă, așa cum e în esență.

Succes! F.

Bre GPI, ce boroboață
Faci cu catrenu-ți. Este bun,
Dar de-l citește și-a mea soață
Mănînc fasole de Crăciun.
(Tataia)

Tataie, nu cumva să vă surprindă în timp ce primiți darurile Crăciuniței

De-o veni când savurați
Două mere Parmen,
Cred că vă imaginați
Ce pățește... Carmen.
(GPI)


Nu văd de ce s-ar supăra,
Că,-n spiritul Crăciunului,
Orice femeie poate da
Orice, oricum, oricând, oricui.

Și, la urma urmei, de ce ar face ziua asta excepție?

Că era rock sau muzică ușoară,
Nu-mi pasă; auzind eu repede-i
Doresc să fie pentru-ntâia oară.
Dă, Doamne, s-aud cântul lebedei!

Spre mai binele de mâine
Eu, fiind un optimist,
Vă urez viață de câine!
Din ăsta, dinamovist.

Pe fotolii, canapele,
Ne-nfruptarăm cu temei,
Ea, din darurile mele,
Eu, din “darurile” ei.
GPI


Fotolii, canapele,
Ai mobilă din plin.
E clar: aștepți, pe ele
Să-ți dea un dar divin.

Dar cum femeia este
Mobilă peste poate,
Îți spun, Ioane: feste
Îți joacă. Dă din coate

Și nu fi harpă moale,
Să n-ajungi, într-o zi
Prin rafturile-i goale,
Doar mobilă să fii.

Prea multă moarte aici, răzbate din fiecare tremur, parcă e dintotdeauna și nereușită fuga din obsesia ei. Nu poți spune "e frumos", pentru că durerea e slută, ca și depărtarea. Versificat, ar fi cam așa: Spital extrem, cu îndoieli nesparte /În care moartea știe să se poarte / un colț al spaimei țipă aiurit/ visând un sedativ cu gust de moarte: / "veniți, tahicardia a murit..."

Cu seninătatea spaimei, F.

Mamă, finalul ăsta e genial, e echivalent cu "la spartul nunții, în cămară" și cu toate scrisorile îngălbenite din scrinul străbunicii, dar cu o trăire mai intensă, pentru că se revarsă și cele gândite în ascuns, copilul ascultând povestirile de tinerețe ale bunicului, când acesta le spunea, fumând, celor mari, și mai scăpa și câte-un amănunt deocheat, ce-l făcea pe copil să viseze la "femeia aceea cu miros de primăvară" și s-o dorească, clandestin ca și pe țigara interzisă a bunicului...

Mi-a tare plăcut, F.

Colegul meu începător,
Ce scrie doar catrene rele,
E înzestrat cu mult umor
Căci râde zdravăn de-ale mele.
N Dan

Har Domnului că sunt de viță bună
Și, dacă văd un om cum face haz
Citind ce-a scris, cu dânsul împreună
Eu râd, să nu-l las singur la necaz.

Îndemânarea lor e fără preț
Și, c-o migală ca de Dumnezeu,
Un secol au pictat la Voroneț
Și tot pe-atât, la dormitorul meu.
LG


Domol pictau capela,-apartamentul,
Cu bidineaua sau condei cât acul
Fiindcă știu, oricare-ar fi clientul,
De nu le iese, dau precis de dracul.

Am avut ocazia să văd o astfel de manifestare în urmă cu trei ani, la un festival din Urziceni. Artistul Gabi Rusu, un fin observator al contururilor și un maestru al manevrelor rapide în spațiu restrâns, a făcut dovada că o astfel de artă, efemeră de altfel prin modificarea continuă a formelor, poate încânta până la a smulge exclamații de uimire și aplauze la... ecran deschis.
Înregistrarea momentelor poate păstra amintirea reușitei, dar emoția nu este aceeași ca pe viu. În plus, Gabi Rusu folosește o muzică liniștitoare cu reflexe de susur de ape care amplifică impresia.

Cu considerație, F.

Cel mai grav, Liviu, este că suntem atât de buni la capitolul deznădejde, încât fericirea, de-ar fi stare de fapt a națiunii, de-ar dezechilibra.

Sărbători fericite, prietene,

E corect ce a spus Alina, melodia e superbă, iar textul poate avea toate valențele unui poem pictural-anorganic, dar prezentarea are un dezavantaj: Am senzația că citesc traducerea textului și sunt mai înclinat să-i trăiesc mesajul muzical. La sfârșit, simt că muzica a fost mai puternică, iar textul a devenit victima unei amnezii triunghiulare: 1. lovitura muzicii cu text; 2. tendița asocierii mesajului cu armonia; 3. bulversarea neuronului în interiorul înțelesului, toate ducând la o stare finală de siderare. Dacă asta ai vrut să faci, ai reușit. Dacă nu, se impune și scrierea separată a textului, pentru o citire mai rapidă. L-am ascultat fără sonor și am priceput, dar nu toți au răbdare.

Cu stimă, Florian Abel

E trist să tot aud, mereu,
Că pâinea se câștigă greu;
De-acuma-ncolo, așadar,
Mănânc homari și caviar.
SO

Nu ai o pâine în dulap, matale?
Deci nu ești om al muncii, bănuiesc;
Homar și caviar și trufandale
Mănâncă doar acei ce nu muncesc.

Pentru această vârstă e mai mult decât ciudat de bine la nivelul discursului, imaginii și alăturării de ceea ce nu se alătură în modul obiceiurilor de a fi. Curiozitatea m-a cutreierat un timp prin suferințele tale, și m-a uimit, în special în "Darul de smirnă" capacitatea de tangență la aciditatea gnomică, la persiflarea mucalită a lucrurilor cu care oamenii se feresc să familiarizeze..
Dacă mergi pe acest drum, nu ai dreptul să eșuezi. Nici să renunți.
Pentru dragostea neuronilor noștri, nu strică să încerci și puțin din exercițiul clasic, și uneori, jocul cu puntuația. Nu de alta, dar numai versul alb, văduvit de orice șovăire, după un timp ne lenevește dezinvoltura (uneori, o virgulă poate fi extrem de obositoare) și, în final, înțelesul eului poate uita opririle și întoarcerea spre sine. Și descoperi că iubirea a pierdut șansa de a se împiedica în propria-i fumusețe și de a zăbovi mai mult la răspântii.

Sper să nu înțelegi greșit. Să ai un zbor înalt peste aceste grădini.

Cu prețuire, Florian Abel

Jur! eu, Abel Florian:
-Pietatea-mi dă putere-
Că sunt vegetarian.
Deci, ucid doar din plăcere.

Moș Vasile-ncet îngână,
Sprijinindu-se de gard:
-Nu dau pensia din mână
Pentru aia de pe card!
LG

De-i columna cea traiană
Neschimbată pe parcurs,
Va primi ceva cu blană.
Care sigur nu-i de urs.

Acuma, haide să fim drepți:
Experiența ne învață
Că toți acești "băieți deștepți",
De fapt, ne cam prostesc în față!
GMD

Tot experiența ne învață
Spre-a înțelege cu folos
Că ei, doar ne prostesc pe față.
Dar vai, de-ai știi ce fac pe dos!...

chiar nu mai înțeleg, de când mă știu aud "u-na mi-e no-uă su-te șa-i-zeci", niciodată nu am auzit "u-na mi-e no-uă su-te șai-zeci", dacă regula scrierii silabisite e alta decât cea fonetică, sau decât cea băbească, învățată la școală, cu mâna sub bărbie, eu mă las păgubaș și renunț la scris. Dat fiind că do-uă-zeci era valabil spus ca doi-zeci, dar nu s-a acceptat, a rămas ca valabil tre-i-zeci, pa-tru-zeci, făcând excepție doar cinci-zeci, pentru că nu poate fi despărțit în silabe. Dacă nu e așa, îmi exprim sictirul pentru tot ce am învățat și, ori revoluționez gramatica la sânge, ori mă las păgubaș și îmi retrag copiii de la școală.

Aștept părerile specialiștilor în domeniu, poate cineva se îndură să ne lumineze.
Cu stimă, F.

of, m-am regăsit cu oamenii pe care-i întâlnim mereu, cei ce ne stârnesc, cei ce ne încântă, cei ce ne dor, cei care ne deschid ohii prin limitarea lor și cei ce ne închid gândurile prin revărsarea de umbre luminate. Cum ai surprins fiecare personaj care te-a surprins, cum ai înțeles din mișcările fiecăruia propria nemișcare în zbuciumul vieții!
Mai mult nu trebuie să spun, căci înțelesul meu ar fi mai aproape prin tăcere decât e decât e al tău prin cuvinte.

M-am regăsit aici, Dalian, de aceea fug...

ar fi trebuit să înțelegi, dacă și Belladona ți-a imputat ceva, e clar că nu puteam fi amândoi beți, adică eu și ea, catrenele tale au ceva probleme:

Cerând "dreptul" pentru a-și face meseria

Ei și-au retras pretenția
- Doar după ce le-a tras perdaful -
Făcându-i intervenția,
I-au ajustat și... epitaful!

dacă își cere dreptul pt a-și face meseria, e vorba de medic. Dar ce pretenție își retrag "ei" fără a o fi avut? 2. Cine le-a tras perdaful? 3. Dacă medicul i-a făcut intervenția de ce i-au ajustat ei epitaful? e prea încifrată și prea alambicată ca să nu fie ironizată. Cred că suntem destul de versați în epigramă și nu ni se poate imputa ignoranța.

Confuzie

Când stângul mi-a paralizat
M-am dus la un neurolog,
Cerându-mi dreptu,-am constatat
Că medicul E UROlog!

În afară de găselnița cu EURO, care în contextul catrenului e calamburistic și-atât, e o ruptură de sens în versurile 3 - 4, calamburul ligamentat, minor de altfel, nu salvează miza poantei care se blochează prin construcție.

De aceea încercarăm să dăm o notă ghiduță intervenției noastre și nu înțeleg de ce un epigramist destul de versat nu o înțelege.

Cu gânduri bune și poante pe bune, F.